Satul Ciuperceni este un sat vechi, dar cu toate acestea atestarea lui documentară este destul de târzie, în cea de-a treia Hotărnicie a kazalei Turnu, făcută de Pârvu Cantacuzino la 1767.

Menţiunea cartografică a Ciupercenilor este mai timpurie, pe harta Valahiei Mici (Olteniei), întocmită de Fr. Schwantz în 1722, pentru austrieci.

În anul 1829, după Pacea de la Adrianopol, izgonirea turcilor şi ocuparea fostelor raiale turceşti de către armata rusă, pentru întocmirea „catagrafiei lucrurilor mişcătoare şi a zaharelei ce a rămas de la turci” s-au cercetat toate satele din jurul cetăţii Turnu: „Flămânda, Măgurelele, Odăile, Ciuperceni, Carala şi Gârla, unde se spune că nu s-a găsit niciun locuitor şi nici case sau măcar bordeie, fiindcă toate au fost dărâmate până la faţa pământului, de armatele ce s-au luptat aici”.

Despre Ciupeceni, Pantele Georgescu scria în „Dicţionarul geografic, statistic, economic şi istoric al judeţului Teleorman”, apărut la București în 1897 următoarele: „Ciuperceni, cătun în plasa Călmățuiului, pendinte de comuna Flămânda. Are o populație de 354 suflete și 83 contribuabili. Ciupercenii este sat foarte vechi; făcea parte din jud. Olt. Dionisio Fotino, reproducând punctele de hotar ale țării, fixate în urma păcii de la 1741, arată că aici hotarul urma pe măgură, printre viile Ciupercenilor, dintre care jumătate rămâneau la Kulă (raiaua Turnului), jumătate în Țara Românească. Pe la marginea acestui cătun trece drumul lui Traian, venind dinspre com. Flămânda și îndreptându-se pe deal, pe unde se pierde, până la comuna Putineiu, unde reapare”.

În primăvara anului 1942 a intervenit un eveniment catastrofal. Dunărea a cărat numeroase sloiuri de gheaţă, iar acestea, aglomerându-se, au format un baraj ce nu a mai permis apelor să curgă normal şi au inundat localităţile din jur. Dintre toate, satul Ciuperceni a avut cel mai mult de suferit.

Casele oamenilor, construite mai ales din pământ bătut au fost repede distruse de ape. Întâmplarea aceasta nefericită i-a determinat pe oameni să se mute pe un loc mai ridicat, spre vest, formând noul sat de astăzi.

Despre biserica din Ciuperceni, avem informația că în „Catagrafia din anul 1832” este menţionată o biserică de lemn, cu hramul „Sfântul Dumitru”, cu preoţii Dima sin Neagu şi Marin sin Ilie şi Stan sin popa Dinu, cântăreț.

„Harta Principatelor Unite” realizată de Szathmari la 1864 confirmă o biserică de lemn la Ciuperceni, în zona viitoarei biserici de zid.

Din „Anuarul Cassei Bisericești” de la 1909 aflăm următoarele date: „Parohia Flămânda, cu biserica parohială „Sf. Gheorghe”. Paroh Pr. Ioan Popescu. Născut 5 oct. 1858. Numit aici la 5 aug. 1882. Supranumeral Pr. C. Popescu. Născut 3 apr. 1857. Numit aici la 25 feb. 1878. Biserică filială „Adormirea Maicii Domnului”, din cătunul Ciuperceni. Această parohie are: familii 528, suflete 2200. Biserica parohială e de zid; s-a clădit de la 1868-1870; la ea servește parohul. Biserica filială e de zid; s-a clădit de la 1880-1882, la ea servește supranumeralul.”

În „Inventarul comunei din 1938” este menționată biserica, cu clădire compusă din 3 săli, construită în anul 1882 şi renovată în anul 1933, casa parohială, compusă din 2 camere şi o sală, construită în anul 1882 și clopotniţa, construită în anul 1906.

Vechea biserică din Ciuperceni a continuat să fie folosită pentru cult pâna în anul 1975, când a fost finalizată construcția noii biserici.

Proiectul actual al cercetării arheologice preventive are ca scop identificarea şi cercetarea patrimoniului arheologic pentru

suprafaţa de teren pe care urmează a fi edificate viitoarele construcţii ale Mănăstirii „Sf. Ioan Valahul”, respectiv clopotniţă, chilii, stăreţie, trapeză, spaţii tehnice, anexe gospodăreşti, precum și consolidarea și restaurarea bisericii existente.

Faptul că zona unde urmează a fi realizate construcţiile se află pe raza de protecţie a sitului arheologic de la Ciuperceni, înscris în Lista Monumentelor Istorice, faptul că biserica ce urmează a fi consolidată a fost biserica de mir a comunităţii locale şi cel mai probabil locul din jurul ei folosit pentru înmormântări, cel puţin înaintea anului 1864, anul apariţiei cadrului legal pentru înfiinţarea cimitirelor publice, posibilitatea existenţei unor construcţii anterioare, legate de vechiul amplasament al satului Ciuperceni s-au impus ca argumente privind realizarea unei cercetări arheologice pe terenul ce urmează a fi afectat de viitoarele construcţii proiectate pentru mănăstire.

Pornind de la această premiză, rolul săpăturii arheologice preventive este acela de a se verifica dacă pe suprafaţa afectată de viitoarele lucrări există vestigii ale unor construcţii vechi, o biserică anterioară anului 1880, dacă există înmormântări, precum şi orice alte elemente care să ateste urme de locuire sau activitate umană.

Pavel Mirea