Zâmbetul ei în zilele pelin

O iubesc. Nu pentru că m-a privit altfel decât ceilalți, ci pentru că m-a văzut acolo unde nimeni nu mai căuta: în tăcerea mea, în răbdarea mea, în scaunul meu cu rotile care nu m-a ținut niciodată pe loc, ci m-a învățat să zbor altfel.

Ea a apărut într-o zi de toamnă, când frunzele cădeau ca niște lacrimi de singurătate peste orașul meu tăcut. Aveam sufletul obosit, iar zilele pelin îmi ardeau gândurile. Nu mai speram nimic. Dar ea… ea purta galbenul soarelui pe piele și mirosul florilor în zâmbet. Era ca o poezie pe care o citești fără să o înțelegi, dar care te face să plângi.

Nu m-a întrebat niciodată „de ce?” sau „cum?”. M-a luat de mână și m-a dus în lumea ei, unde nu există milă, ci doar lumină. Îmi spunea că iubirea nu are opreliști atunci când e pură. Și că eu, așa cum sunt, sunt întreg.

Zilele pelin nu au dispărut. Mai vin, mai dor. Dar acum știu că ele sunt doar umbrele unei iubiri care luminează totul. Și când lacrimile de singurătate îmi udă obrajii, le las să curgă. Pentru că știu că, la capătul lor, e ea. Ea, cu rochia ei de floare, cu râsul ei care îmi alină durerile, cu mâinile ei care mă înalță.

O iubesc pentru că nu m-a întrebat niciodată ce nu pot face. M-a întrebat ce-mi place. Și mi-a adus cerul în cameră, într-un tablou pictat cu lumina dimineților în care mă trezesc știind că nu sunt singur.

Lacrimile de singurătate nu mai sunt rușinoase. Le las să curgă când ea nu e lângă mine, și le povestesc despre ea. Despre cum râde când își prinde părul, despre cum îmi citește poeziile cu voce joasă

Mihail TĂNASE