Vulpea
Într-o dimineață de iarnă, mama a intrat speriată în casă, cu obrajii roșii de frig și ochii umezi:
— Aoleu, ce ne mai facem… ne-a mâncat vulpea găinile din coteț, se văicărea ea.
Am ieșit afară împreună cu ea. Curtea era plină de fulgi, ca 
și cum cerul se scuturase peste noi. Zăpada afânată păstra urmele pașilor străini, mici și iuți, care duceau la gardul din grădină. Acolo, vulpea făcuse o gaură în plasa ruginită și ieșise, lăsând în urmă liniștea sfâșiată a cotețului. Din zece găini, mai rămăseseră doar două, iar mama plângea încet, ca și cum pierderea ar fi fost mai mare decât niște păsări.
Seara, când a venit tata acasă de la pădure, mama i-a povestit tot, iar el a oftat adânc:
— Dacă a venit odată, mai vine…
Fără să spună nimic, s-a dus afară. Îl priveam din prag cum îndoia sârma între degete, făcând un laț pe care l-a pus chiar pe unde intrase vulpea.
Dimineața următoare, tata s-a trezit devreme. Eu, mic, îl urmăream cu ochii mari, plini de curiozitate și teamă. Parcă îl văd și acum cum venea dinspre grădină, cu vulpea prinsă în laț, spânzurată.
— Uite, am prins hoața. Să o jupuim, să facem un guler din blana ei, a spus el, cu vocea aspră a omului obișnuit să înfrunte necazurile.
Vulpea… o văd și acum. Avea blana roșcată, ca jarul stins sub cenușa albă a zăpezii. Ochii îi erau închiși, dar păreau să mai păstreze o urmă de vicleșug. Coada, stufoasă, se răsfira ca o flamură înghețată. În lumina palidă a iernii, culoarea ei părea să se amestece cu albul fulgilor de zăpadă și cu cenușiul gardurilor, ca o pată vie într-o lume înghețată.
Mihail TĂNASE
Despre autor
