Văcuța

După revoluția din 1989, satul parcă se trezise dintr-un vis lung și apăsător. Oamenii își recăpătau, cu pași timizi, ceea ce le fusese luat cu forța în anii colectivizării. La primărie era forfotă. Bătrâni cu baston, femei cu batic, tineri care nu știau ce revendică, dar știau că trebuie să o facă. Fiecare își cerea înapoi ce „donase” statului în 1947: carul cu boii, plugul, caii, vitele, caprele, oile. Toate ajunse piele și os, uitate în grajdurile CAP-ului, unde furajele se evaporau în buzunarele celor care trebuiau să le îngrijească. Numai părinții mei stăteau pe gânduri. Nu se grăbeau. Într-un final, într-o dimineață de toamnă, mama și tata s-au hotărât.

— Hai, măi, omule, mergem și noi la primărie. Că doar am avut și noi o vacă, nu? — Am avut, da… și bună era. Laptele ei ținea de mâncare o zi întreagă. — Atunci să o cerem înapoi. Măcar o vacă să avem din nou în bătătură.

Au mers împreună, cu pași apăsați, și au declarat pe proprie răspundere că în anul 1947 au donat statului o vacă. Cererea le-a fost aprobată, dar la CAP nu mai rămăsese decât o singură vacă. Slabă, cu coastele ieșite, abia se ținea pe picioare. O privire și ți se strângea inima. Mama n-a stat pe gânduri și a luat-o. Seara, la mulsoare, în lumina slabă a lămpii, mama a venit cu un pahar de lapte. Puțin, dar curat.

— Lasă, Mihăiță, că îi facem tratament, îi dăm să mănânce și își va reveni văcuța noastră, mi-a spus ea cu o blândețe care m-a făcut să cred că totul va fi bine.

Și așa a fost. În câteva luni, văcuța și-a revenit. Blana i s-a îndesit, ochii i-au prins lumină, iar pașii ei nu mai tremurau. Anul următor a fătat o vițică pe care am păstrat-o ani de zile.

Mihail TĂNASE