Un teleormănean celebru: Dimitrie Stelaru

Dimitrie Stelaru (8 martie 1917, Segarcea Vale, Teleorman-28 noiembrie 1971, Buftea), pseudonimul literar al lui Dumitru Petrescu, poet, prozator și memorialist, este fiul unui cizmar și agricultor, căzut pe front în Primul Război Mondial.

A debutat la mijlocul anilor *30, cu placheta de versuri „Melancolie”, când era elev. Până în anul 1938 a semnat cu pseudonimul D. Orfanul (datorită faptului că tatăl lui murise pe front, în 1917), iar din 1938, la sugestia lui Eugen Jebeleanu, adoptă pseudonimul Dimitrie Stelaru.

A fost căsătorit de trei ori. Cu prima soție, profesoară de filosofie, locuiește în Turnu Măgurele și are o fiică. A doua căsătorie a durat șase ani, soția fiind pictoriță, iar cu cea de-a treia a avut un fiu.

În anul 1940 publică în ziarul „Semnalul” un anunț în care își anunță decesul, o farsă care ține de viața lui boemă și care are ca scop răzbunarea lui pe aceia care nu se comportaseră bine cu el.

Se afirmă ca poet în anii *40, iar originalitatea lui este evidentă. Se remarcă prin autenticitate, prospețimea confesiunii și rolul de întemeietor al poeziei vagabondului, versurile lui având o muzicalitate stranie.

Este considerat de criticii literari liderul generației sale, din care făceau parte Geo Dumitrescu, Ion Caraion, Constant Tonegaru, Ben Corlaciu și Miron Radu Paraschivescu.

Lui Dimitrie Stelaru i-au apărut următoarele volume: „Melancolie” (poezii), „Abracadabru” (poezii), „Blestem” (poezii), „Preamărirea durerii” (poeme), „Noaptea geniului” (poeme), „Ora fantastică” (poeme), „Cetățile albe” (poeme), „Fata pădurarului” (basm în versuri), „Gelu” (basm în versuri), „Șarpele Marao și vrăjitoarele” (feerii), „Oameni și flăcări” (poezii), „Fata fără lună” (proză), „Mare incognitum”(poezii), „Zeii prind șoareci”(însemnări), „Cei din lună” (povești), „Nemoarte” (poezii), „Coloane” (poezii), „Înaltă umbră” (poezii), „Poeme dramatice”, „Păsări incandescente” (poeme), „Casa veverițelor” (povești), „Îngerul vagabond” (poezii postume).

În anul 1967 a primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Mare incognitum”.

Cornelia RĂDULESCU

Înger vagabond

Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,

Noi n-am avut alt soare decît Umilința.

Dar până când, înger vagabond, până când

Trupul acesta gol și flămând?

Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,

Prin păduri la marginea orașelor.

Nimeni nu ne-a primit niciodată,

Nimeni, nimeni…

Cu fiecare îndărătnicie murim

Și rana mâinilor caută pâinea aruncată.

Marii judecatori ne-au închis

Stăruind în ceața legilor lor.

Pe fruntile noastre galbene au scris:

“Vagabonzi, hoți, nebuni, lepădații noroadelor.

Casa lor e temnița. Puneti lacăte bune fiarelor.”

Odată, poate, cu înfriguratele zori vom sângera

Și spânzurătorile ne vor ridica la cer.

Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!

Într-o zi vom avea și noi sărbătoare,

Vom avea pâine, pâine

Și-un kilogram de izmă pe masă.

Dimitrie Stelaru