Umbrele
Umbrele mor sălbatic, în jarul arzător al soarelui. Ele își găsesc sfârșitul în flăcările timpului, iar dispariția lor este un spectacol tragic și sublim deopotrivă.
Ca și copacii veștejiții care plâng, la sfârșitul lui noiembrie, natura își exprimă propria suferință. Copacii, care odinioară străluceau în verdele lor vibrant, acum se apleacă sub povara frunzelor căzute. Frunzele veștejite sunt lacrimi ale toamnei, dovadă a trecerii timpului și a inevitabilului sfârșit.
Când timpul își flutură pumnul înghețat, simțim asprimea schimbării. Timpul, acel conducător al destinului, își impune voința asupra fiecărei ființe, asupra fiecărui colț al naturii. În fața acestei forțe, suntem martorii unei metamorfoze continue, în care vechiul cedează locul noului, iar trecutul se dizolvă în prezent.
E aproape ca și cum… ea nu mai există. În această metamorfoză, sentimentul pierderii devine copleșitor. Este ca și cum am fi martori la dispariția unei părți din noi înșine, la ștergerea unui capitol din viața noastră.
Mihail TĂNASE
Despre autor
