Umbra unei iubiri nerostite

Am suferit… zile nesfârșite în care te-am căutat în fiecare colț al inimii mele, în fiecare bătaie ce îți striga numele. Iar tu, ca o piatră albă, erai acolo—rece și impasibilă, neatinsă de căldura dorului meu. Nu trăiai pentru mine, nu simțeai iubire pentru mine.

În timp ce eu mă luptam să găsesc o scânteie de lumină în întunericul ce mă înconjura, tu rămâneai neclintită, departe, mereu inaccesibilă. Te priveam de la distanță, închis în propriul meu univers, legat de acest scaun care mă separă de lumea pe care o doream alături de tine.

Durerea nu m-a învins, doar m-a transformat. Am devenit un călător solitar, explorând adâncurile propriului suflet, căutând un răspuns, o eliberare.

Greutatea absenței tale mă trage mereu înapoi. Există un loc în sufletul meu unde te păstrez, unde încă sper că mă vei vedea, că mă vei simți. Timpul nu face promisiuni, și poate că într-o zi, când voi privi spre tine din nou, nu vei mai fi o piatră albă, ci o amintire caldă, o lecție despre iubire, despre pierdere, despre vindecare.

Oare cât timp trebuie să treacă până când durerea devine doar un fir de praf purtat de vânt?

Lupta nu se vede,

arde în tăcerea nopții,

unde întunericul cuprinde

depărtarea…

Într-un cer fără răsărit,

durerea îmbrățișează amintirea

ce refuză să plece…

Promisiunea rătăcește

în ecoul pașilor tăi iubirea

ce încă respiră sub

cenușa timpului nescris…