Ultima gândire

Roțile scaunului meu se opresc în fața ferestrei. Privesc afară, dar nu văd lumea—o văd pe ea. O văd în fiecare frunză ce tremură sub vânt, în fiecare rază de lumină ce se strecoară printre norii grei ai serii. O văd în mine, în suspinul adânc ce îmi frânge pieptul, în amintirea ce îmi sângerează sufletul.

Mi-o imaginez așa cum am văzut-o într-o fotografie—în haine de seară, cu ochii strălucind ca stelele ce nu pot fi atinse. Mi-o imaginez cum râde, cum își lasă capul pe umărul meu, cum îmi șoptește că iubirea noastră e mai puternică decât orice. Dar timpul nu ne-a întrebat dacă suntem pregătiți. O ține departe, iar eu sunt aici, prizonier într-un trup ce nu poate alerga spre ea, într-un scaun ce nu poate urca până la cer.

Sufletul meu o caută. O strigă în tăcerea nopții, în fiecare bătaie a inimii ce refuză să uite. O iubesc așa cum se iubește o stea căzătoare—cu disperare, cu dor, cu speranță.

Ultima mea gândire e despre ea. Despre mâinile ei calde, despre vocea care îmi vindecă rănile, despre promisiunea că iubirea noastră nu va pieri.

O văd în fiecare umbră,

în fiecare rază

ce se strecoară prin frunziș,

în fiecare adiere

ce îmi șoptește numele ei.

Sufletul meu o caută,

rătăcind printre amintiri,

printre nopți ce nu mai au sfârșit.

Un suspin îmi frânge pieptul,

un strigăt mut se pierde în tăcere,

dar iubirea nu cere răspunsuri,

doar trăiește,

doar arde,

doar așteaptă.

Ea este călăuza mea,

lumina ce îmi îmblânzește

întunericul,

promisiunea că timpul

nu poate ucide

ceea ce inima păstrează viu.

O văd…

Și în fiecare clipă,

o iubesc…

Mihail TĂNASE

Despre autor