Toamna dorului meu

E seară, iar ploaia bate liniștit în geam, desenând povești pe care doar sufletul le poate citi. Stau la masa de scris, cu mâinile așezate pe hârtie, încercând să te adun între cuvinte, să te prind între litere și să te păstrez aproape. Dar cum să îmbrățișez infinitul cu simple fraze?

În aer miroase a frunze umede, a pomi desfrunziți ce își poartă singurătatea cu demnitate. Așa sunt și eu, fără tine: un trunchi care își așteaptă primăvara, un suflet ce tânjește după razele tale de lumină.

Îți scriu, dar nu doar cu cerneală. Te scriu cu bătăile inimii, cu dorul adunat în fiecare clipă în care nu ești lângă mine. Ploaia șterge urmele pe asfalt, dar nu poate șterge iubirea din mine. Pentru că, indiferent de anotimp, tu rămâi cea care îmi dă forța să trăiesc, să sper, să iubesc.

Și dacă într-o zi cu vânt rece vei trece pe lângă mine, privește în ochii mei – acolo, ascunsă printre nuanțele toamnei, ești tu: sursa mea de inspirație și motivație, rază de soare pierdută printre frunzele purtate de vânt.

Ai fost vreodată surprinsă de cât de frumoasă poate fi toamna când o privești prin ochii iubirii?

Literele

îți desenează conturul

în aer,

cuvintele se sting

pe buze,

ploaia le adună

în palmele nopții,

urme pierdute

între frunze și vânt.

 

Clipele

își lasă ecoul pe piele,

bătaia inimii

îmi spune povestea ta,

toamna

îmbracă totul în aur și dor,

iar eu rămân

prizonier al privirii tale.

 

Timpul

nu scrie finaluri,

doar umbrele

ne șoptesc trecutul,

iubirea

ne învață cum să rămânem

în fiecare anotimp…

Mihail TĂNASE

Despre autor