Toamna care doare frumos

A venit toamna, și odată cu ea, o liniște care nu mai întreabă nimic. Soarele blând se strecoară printre frunzele arămii, mângâind zidurile reci ale dimineții, dar nu reușește să încălzească golul lăsat de tine.

Singurătatea îmi ține de urât, ca o umbră fidelă. Ploaia cade încet, ca niște lacrimi ce nu mai au cui să se plângă. Această ploaie îmi amintește de tine — de tăcerile noastre pline de sens, de clipele în care timpul părea să se oprească doar pentru noi.

La amurg, aerul se umple cu miros de must și gutui coapte, iar sufletul meu se întoarce în serile acelea în care râdeam fără griji, cu inimi pline de lumină și promisiuni inocente. Acum, acea lumină pâlpâie tăcut, ca o candelă uitată într-o biserică veche.

Toamna nu e o stare a inimii. E dorul care nu se spune, e tăcerea dintre două cuvinte, e speranța că vei fi din nou aproape. Și atunci, poate, vom privi împreună cum frunzele cad, fără să ne mai doară.

Te port cu mine în fiecare culoare, în fiecare adiere, în fiecare clipă care se lasă peste lume ca o promisiune.

Mihail TĂNASE