Tăcerea care… iubește

Eu te iubesc… Ți-o spune tăcerea mea durută, tăcerea mea în așteptare, mai sinceră decât orice cuvânt ar putea fi spus… Nu strig, nu implor, ci doar las iubirea să existe, să fie resimțită dincolo de zgomotele lumii…

Curios, trecător, călătoresc prin viață, întrebând cerul de rostul fiecărei clipe pe care mi-a dăruit-o. Mă opresc uneori și, ca un copil, caut momentele pierdute în cartea amintirilor, unde mesajele trimise între noi sunt ecouri îndepărtate… Și în această călătorie nesfârșită, steaua dimineții îmi amintește că există mereu un început, un răsărit ce îmbracă visele în lumina fericirii…

Uneori îl rog pe Dumnezeu să mi te aducă măcar în vis, să-mi vorbești așa, fără cuvinte, să îmi lași un semn, pentru că nu vreau să cad din nou în abisul singurătății… În acest spațiu fragil dintre speranță și resemnare, în care suntem departe unul de altul, timpul pierdut nu e decât o iluzie—care se recuperează printr-un simplu zâmbet, prin promisiunea că sufletele care se caută nu rămân pentru totdeauna rătăcite…

Astfel, iubirea mea nu are nevoie să fie mărturisită… Ea există, așa tăcută și profundă, călătorind prin tine, prin mine, prin tot ce nu poate fi spus…

Mihail TĂNASE