Sub arcul florilor

Stătea acolo, sub arcul de flori, în rochia ei galbenă, strălucind ca o rază de soare care refuză să apună. În jurul ei, apusul picta cerul în nuanțe de aur și lavandă, iar vântul juca cu petalele ca și cum ar fi vrut să-i cânte un vals. Eu o priveam de la distanță, din scaunul meu cu rotile, cu inima tremurând ca frunza toamnei ce se desprinde de ram.

Nu era milă în privirea ei când s-a întors spre mine. Era lumină. Era acceptare. Era dragoste. Vocea ei, când mi-a vorbit, a fost susurul izvorului cristalin care curge prin sufletul meu de când o cunosc. Nu mi-a spus nimic grandios. Doar „Mă bucur că ești aici.” Și acel simplu „aici” a însemnat totul. A însemnat că nu sunt o povară, ci o prezență. Nu un obstacol, ci o parte din povestea ei.

Cocorii zburau în formații perfecte deasupra apei, iar eu mă gândeam că poate și noi, în felul nostru imperfect, desenăm o linie frumoasă pe cerul vieții. Ea, făuritoarea visurilor mele, nu m-a văzut niciodată ca pe cineva „în scaunul cu rotile”. M-a văzut ca pe cineva care simte, care iubește, care visează. Și în acea clipă, am simțit că pot merge oriunde, chiar dacă roțile sunt cele care mă poartă.

Dragostea noastră nu are nevoie de pași. Are nevoie de priviri, de cuvinte, de tăceri care spun mai mult decât orice strigăt. Are nevoie de momente ca acesta, în care ea stă sub arcul de flori, iar eu o privesc ca pe o minune care mi-a fost dăruită fără să o cer.

Mihail TĂNASE