Strigătele războinice ale Phenianului – Uvertura unui război de operetă

Câteva săptămâni la rând lumea întreagă a fost cu ochii aţintiţi spre peninsula coreeană, de unde se anunţa sfârşitul lumii. Noul lider de la Phenian flutura în faţa americanilor stindardul războiului nuclear, care sta în degetul său arătător, gata să apese pe buton.
Pentru cei care s-au aplecat mai atent asupra istoriei zonei, ameninţările ultimului bastion al comunismului ortodox la adresa SUA, Japoniei sau Coreei de Sud nu reprezintă o noutate.
Tatăl actualului lider nord coreean, celebrul Kim Jong Il, fiul şi mai celebrului Kim Ir Sen, folosea aceeaşi atitudine războinică atunci când avea nevoie de ajutoare umanitare, pentru a ţine în frâu populaţia înfometată, câştigând timp şi economisind bani pentru înarmare.
Este evident faptul că şi acum ameninţările sunt strâns legate de politica internă a Coreei comuniste. Venit la putere ca moştenitor al „dinastiei Kim”, la doar 30 de ani, şcolit în Elveţia, Kim Jong Un este privit cu neîncredere de bătrânii generali, care se tem de orice ar însemna reformă şi schimbare şi mai ales de o eventuală deschidere spre lumea civilizată, care le-ar pune în pericol hegemonia.
Prin agresivitatea verbală faţă de SUA, Japonia şi Coreea de Sud, noul lider de la Phenian încearcă să împuşte doi iepuri dintr-un foc. Pe de o parte să-şi asigure sprijinul armatei pentru a păstra pacea internă, iar pe de alta să determine statele interesate în menţinerea status-quoului, să-i ofere ajutoarele pe care tatăl său le primea folosind aceeaşi metodă a arătatului pisicii. Iar ceea ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni nu face decât să confirme aceste ipoteze.
Paradoxal, ţara cea mai nemulţumită de atitudinea belicoasă a Phenianului nu e nici Coreea de Sud, care se arată relaxată, nici Japonia, inamicul istoric al coreenilor, ci China, care a fost şi rămâne principalul sprijinitor diplomatic şi economic al regimului comunist nord-coreean.
De ce se teme China? De faptul că prin atitudinea sa agresivă, Coreea de Nord ar putea deveni un „inamic util” pentru SUA, precum Irakul sau Iranul, care ar justifica prezenţa militară americană în zonă.
Să ne amintim că declararea Iranului „putere nucleară” a oferit americanilor pretextul să instaleze baze militare în Golful Persic şi să instaleze scuturi antirachetă în Europa, inclusiv în România, la care se adaugă cele instalate deja în zona arabă (Bahrain, Kuwait, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite).
SUA şi-a transferat baterii antirachetă şi în Alaska, iar aşa-zisul conflict din Peninsula Coreeană i-ar permite să instaleze scuturi antirachetă în Coreea de Sud şi Japonia, başca bazele militare.
Astfel, cele două mari puteri nucleare s-ar putea trezi încercuite de baze de „scuturi antirachetă”, ceea ce, din punct de vedere strategico-militar, ar reprezenta o catastrofă.
Această perspectivă face ca China şi Rusia să intre împreună în această horă pentru calmarea situaţiei. Şi există toate şansele ca acest lucru să se întâmple, pentru că regimul de la Phenian este total dependent de China în ceea ce priveşte resursele energetice şi alimentare. Iar închiderea robinetului de către Beijing ar însemna prăbuşirea regimului comunist, iar Kim Jong Un e conştient de asta, aşa cum sunt conştiente şi marile cancelarii occidentale. Şi ce dovadă mai bună putem avea că ceea ce se întâmplă în Peninsula Coreeană este un conflict de operetă, decât faptul că marile state ale lumii nu şi-au retras ambasadele de la Phenian, iar Coreea de Sud n-a sunat mobilizarea generală? Şi cu cine s-ar bate coreenii capitalişti? Cu o armată care ţine tancurile şi bateriile în conservare, în adăposturi subterane, pentru că n-au combustibil, sau cu avioanele care n-au făcut antrenamente de ani de zile, din aceeaşi cauză?
Din spirit cavaleresc şi din motiv de fraternitate ar putea ataca Coreea de Nord înarmaţi cu săbii de lemn, ca într-un război de operetă.
Deocamdată, dinspre Peninsula Coreeană nu se aude vuietul specific lansării rachetelor, ci doar bâzâitul demersurilor diplomatice, care vor acoperi strigătele războinice ale lui Kim Jong Un, care se va dovedi că n-au fost decât uvertura neterminată a unui război de operetă.

C.O.