Strigăt în tăcere

Plâng… Lacrimile își croiesc drum pe obrajii mei, tăcute și fierbinți, semnul unei tristeți pe care n-am mai știut cum să o ascund. Se scurg, una câte una, în liniștea singurătății, un râu al durerii care nu întâlnește niciun pod, nicio mână care să le oprească, niciun cuvânt care să le aline.

Tu niciodată nu mă întrebi dacă sunt bine… Nici măcar o dată… Nici măcar într-o zi în care lumea pare că se prăbușește în mine. Poate că nu observi, poate că nu îți pasă, poate că tăcerea mea e prea obișnuită ca să îți atragă atenția. Dar eu simt absența întrebării tale ca pe o prăpastie ce se adâncește cu fiecare zi în care nu mă vezi cu adevărat.

Singurătatea mă îmbrățișează cu brațele ei reci. Scaunul cu rotile devine un loc în care gândurile se învârt, unde amintirile se transformă în dor, unde clipele fără tine se schimbă într-o întrebare fără răspuns. Dacă ai ști cât doare, poate ai înțelege că uneori, cel mai mic gest poate fi tot ce am nevoie.

Dar încă mai păstrez speranța că într-o zi îți vei îndrepta privirea spre mine și vei vedea ceea ce n-ai văzut până acum. Poate că vei înțelege că nu trebuie să mă salvezi, nu trebuie să îmi promiți marea și cerul—trebuie doar să mă întrebi, simplu, firesc: „Ești bine?” Și poate că atunci, pentru prima dată, voi putea să răspund: „Da”… Pentru că m-ai văzut. Pentru că m-ai auzit. Pentru că ți-a păsat. Și pentru că, în sfârșit, n-am mai fost singur.

Lacrimi în umbra serii,

cad tăcut pe marginea drumului,

singurătatea

își țese cuvintele în vânt,

întrebările

își caută răspunsuri

în pași rătăciți.

Privirea ta

mă poartă prin nopți fără margini,

îmi desenează speranțe

în colțul inimii,

așteptarea