Statul trebuie să înceteze să mai fie un hoţ pervers

e 23 de ani România fierbe în suc propriu, încercând să se adapteze rigorilor capitalismului după 50 de ani de comunism. Până la intrarea în NATO şi în Uniunea Europeană am fost într-o dureroasă şi ineficientă tranziţie, iar după ce am pătruns în aceste cluburi selecte nu se mai vorbeşte decât despre reforme. Reformarea statului, a clasei politice, a agriculturii, a învăţământului, a sănătăţii etc.
Dar iată că după 6 ani bătuţi pe muchie în Uniunea Europeană suntem tot cu pantalonii rupţi în fund şi cu cămaşa mototolită, ocupând, alături de Bulgaria, ultimele două locuri la masa săracilor.
În plină criză, Traian Băsescu vorbea despre statul gras, care rupe spinarea slabului, reprezentat de economia care nu mai poate să-l ducă în cârcă. La prima vedere s-ar părea că preşedintele are dreptate. Dar la o analiză mai atentă vom observa că statul român nu e atât de obez precum pare, mai ales dacă-l raportăm la suprafaţa şi populaţia ţării. De altă boală suferă el. E extins în zonele parazitare şi redus în zonele necesare.
În timp ce în învăţământ şi în sănătate e mare criză de cadre şi de bani, în administraţia publică salariaţii se calcă în picioare, dar birocraţia e în floare şi serviciile sunt de o calitate îndoielnică.
Şi asta pentru că nu există o corelare a funcţiilor cu performanţa profesională, ci cu nivelul relaţiei cu puterea. La fel se întâmplă şi în companiile, în autorităţile şi agenţiile de stat, unde incompetenţa managerială este dublată de căpuşarea clientelară care le transformă în adevărate găuri negre, care absorb bani de la buget în detrimentul investiţiilor producătoare de plusvaloare.
Iar dacă asemenea lucruri se petrec la nivel central, nici la nivelul judeţelor lucrurile nu au cum să stea altfel. Bătălia pe deconcentrate n-are nimic comun cu politicile guvernamentale şi nici cu competenţele manageriale, ci cu posibilele contracte cu statul ale firmelor de partid.
Aşa se face că, în mod paradoxal, clasa de mijloc are mai multe probleme cu statul decât cu criza, pentru că , dacă pentru dificultăţile create de criză caută şi găsesc soluţii, când e vorba de taxele şi impozitele din ce în ce mai multe şi mai mari nu există decât două variante. Le plăteşti pe toate, la zi, şi eşti condamnat la stagnare ori închizi, sau faci evaziune, riscându-ţi libertatea.
Şi încă un paradox românesc iese la iveală cu fiecare zi care trece. Cei mai mulţi, mai liniştiţi şi mai bogaţi reprezentanţi ai clasei de mijloc provin din rândul bugetarilor privilegiaţi. Ultimul exemplu e cel al lui Dumitru Tudor, până mai ieri preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, azi vicepreşedinte al noii entităţi condusă de Radu Ruşanu, care adună sub aceeaşi umbrelă şi asigurările, şi valorile mobiliare, şi pensiile private.
El se numără printre cei mai bogaţi români care lucrează la stat. El a câştigat până acum 42.000 de euro pe lună şi a încasat prime de 60.000 de euro, are în bănci 3 milioane de euro şi deţine 7 case şi 4 apartamente în România, Turcia, Belgia şi SUA. La asta se mai adaugă 40.000 de metri pătraţi de teren şi bijuterii în valoare de 100.000 lei. Toate bunurile sunt înscrise pe numele soţiei, care, întâmplător, este senator PSD, partid care l-a susţinut pe soţ pentru ocuparea înaltelor funcţii.
Iar dacă bugetarii din clasa de mijloc dorm liniştiţi, cei care fac producţie industrială sau agricolă se luptă cu una dintre cele mai mari taxe pe valoarea adăugată din Europa, cu cele mai dure impozite pe forţa de muncă şi o puzderie de taxe şi impozite, care asigură statului român un loc fruntaş în Europa.
Statul român, aşa cum e construit şi cum funcţionează, îndreptăţeşte afirmaţiile care îl definesc drept cel mai mare hoţ din România. Un hoţ pervers, care îţi dă din când în când cu o mână, dar îţi ia în fiecare zi cu trei.
De aceea România, o ţară cu un potenţial uman şi material uriaş, mai ales în agricultură, turism şi energie, a ajuns cerşetoarea Europei, care stă cu mâna întinsă la Comisia Europeană, Banca Mondială şi FMI.
Se pare că am ajuns pe buza prăpastiei iar premierul Victor Ponta îşi joacă destinul politic pe cartea reformării din temelii a statului, de la administraţie şi fiscalitate, la învăţământ, sănătate şi agricultură. Dar cea mai grea şi mai necesară problemă de rezolvat este cea a managementului, la toate nivelurile.
Este imperios necesar să primeze competenţa managerială şi nu culoarea politică. Pentru că dacă competenţă nu e, nimic nu e.

Şt. B.