Soarele din iazul albastru

Stau pe mal, cu roțile scaunului ușor scufundate în iarbă. Vântul îmi aduce miros de apă și flori sălbatice, iar lumina se joacă pe suprafața iazului albastru.

E liniște, dar nu singurătate. E o liniște care așteaptă ceva. Apoi o văd. Pășește în apă cu o grație ca și cum trupul ei ar fi fost sculptat de valuri.

Rochia ei galbenă, strălucitoare ca soarele, se leagănă ușor în jurul coapselor, iar părul îi dansează în aer ușor. Zâmbește. Nu către mine, ci către lume. Ca și cum ar fi înțeles ceva ce noi ceilalți încă căutăm.

Nu-mi dau seama când am rostit cu voce joasă:

—Ești tu? Sau… soarele a coborât în apă?

Ea se oprește. Se întoarce ușor, cu ochii mari, luminoși. Mă privește fără mirare, fără ezitare. Ca și cum m-ar fi așteptat.

—Poate amândouă… Poate că soarele a coborât doar ca să mă aducă aici, îmi răspunde.

Râde. Un râs inocent, curat, care nu ascunde nimic. Iazul albastru se încrețește în jurul ei, ca și cum ar vrea să o păstreze. Eu o privesc, și pentru prima dată nu simt că sunt în afara lumii. Cu ea.

—Știi, când te-am văzut, am uitat că nu pot merge. Am simțit că mă mișc, că mă apropii… doar privindu-te.

Ea se apropie de mal, cu pași mici, și se așază în iarbă, lângă mine. Nu spune nimic. Își întinde mâna și o las să-mi atingă degetele. E caldă. E reală.

—Poate că nu trebuie să mergi”. Poate că trebuie doar să fii acolo unde e lumina.

Mihail TĂNASE