Seceriș sau gânduri din scaunul cu rotile

Cădeau secerate cu duioșie spicele…

În câmpul vast, sub soarele fierbinte, spicele se plecau într-un dans tandru. Căderea lor era o sărutare a pământului, o ofrandă adusă naturii. Duioșia lor mă emoționa, și priveam cu admirație cum grâul se transforma în pâine, în viață.

Cerul avea ochi, iar eu îl priveam cu reverență. În albastrul său adânc, păsările zburau ca gândurile libere. Suspinau, poate pentru că știau că timpul le poartă în aripi, că ele sunt călătoare pe drumul eternității. Ochiul cerului le urmărea, și eu mă simțeam mic și efemer în fața acestei priveliști.

Pe câmp, ulcioarele de lut se umpleau cu senin. Erau ca niște vaze ale sufletului, în care păstram razele soarelui și petalele de vânt. Seninul se scurgea în ele, și mă simțeam conectat la univers. În fiecare ulcior, era o poveste, o bucurie sau o tristețe…

În liniștea câmpului, noi pășeam mai departe. Pașii ni se afundau în pământ, iar sufletele noastre căutau orizontul. Nu știam încotro ne duce drumul, dar mergeam împreună spre necunoscut.

Mihail TĂNASE