Scrisoare pentru Măru

Tușa Floarea locuia în casa albastră de pe deal, cu acoperișul de paie și pereții crăpați de ani și de ploi. Era atât de bătrână încât mergea adusă de spate ca într-o rugă continuă, către pământul care o crescuse și o aștepta.

— Mihăiță, mamă… mai scrie-mi o scrisoare lu’ Măru… că nu mai știu nimic de el de trei ani de zile…

Venea la noi să ia apă, că nici fântână nu avea în curte. Era văduvă și săracă, dar nu se plângea. Nu știa să scrie și să citească, dar știa să iubească. Avea o fată și un băiat gemeni. Nuța era măritată la Lița și o vizita rar. Măru, băiatul, era căsătorit la Constanța și uitase de ea.

— Poate acu’ o răspunde… poate o simte că mi-e dor…

Scriam scrisorile cu litere mari, rotunde, punând pe coala albă tot ce-mi dicta bătrâna. Când terminam de scris mă punea să i-o mai citesc o dată:

Dragul mamei, Măru

Scriu cu mâna altuia, dar cu sufletul meu. De trei ani nu știu nimic de tine, și zilele mi se scurg ca apa din ciutură. fără glasul tău. Mi-e dor, băiete. Mi-e dor de tine cum îi e dor pământului de ploaie.

Nuța vine rar, iar eu, bătrână și adusă de spate, mă rog în fiecare seară să te mai văd măcar o dată până nu mor.

Ți-am scris multe scrisori, dar poate n-au ajuns. Sau poate ai uitat. Dar eu nu te-am uitat. Nici când erai mic și te țineam în brațe, nici când ai plecat la Constanța cu speranță în priviri.

Te chem, băiete. Nu să-mi aduci bani, nu pentru ajutor. Te chem să mă vezi, să-mi spui „mamă” și să mă ții de mână. Să știu că n-am trăit degeaba.

Dacă citești asta, vino până acasă. Nu mâine, nu când ai timp. Vino acum, cât încă mai pot să te văd.

Cu dor și lacrimă, mama ta, Floarea

Punea scrisoarea într-un plic alb și ținându-l strâns în mâna zbârcită, ca pe o icoană, îl ducea la poștă.

Singura ei consolare era Grivei, un cățel alb, fără ochi, pe care îl găsise aruncat la poiană. Îl crescuse cu lapte de la vaca noastră, îl purta cu ea oriunde: la pădure, la câmp, la biserică.

— Grivei, tu ești copilul meu… tu nu o să mă părăsești niciodată…

Vorbea cu el ca și cum ar fi fost carne din carnea ei. Îi spunea dorurile, îi povestea despre tinerețea ei, despre Măru când era mic, despre zilele când avea încă lumină în ochi și în suflet.

Dar într-o iarnă, pe un ger cumplit, Grivei, bătrân fiind, a murit în cușcă.

— Mihăiță… mi-a murit copilul…

A plâns mult tușa Floarea. Pentru cățel, pentru singurătatea care i se așezase definitiv în pragul casei. Și iar mă ruga:

— Mai scrie-mi o scrisoare lu’ Măru… poate acu’ o răspunde…

Dar Măru nu i-a răspuns niciodată. Doar când a murit tușa Floarea, a venit. A intrat în curtea mică, cu pași apăsați, și s-a oprit la căpătâiul ei. A pus mâna pe fruntea rece și a spus:

— Iartă-mă, mamă… odihnește-te în pace…

Casa a rămas tăcută, cu cerul deasupra și iarba crescând în grădina muncită, luminoasă și plină de zarzavaturi altădată.

Dar în sufletul meu, scrisorile acelea trăiesc. Sunt rugile unei bătrâne scrise cu cerneală, trimise către un fiu care a uitat, dar care, într-un târziu, a înțeles.

Mihail TĂNASE