Scrijelind tăcerea

Nu știu care va fi ultima imagine… Poate o lumină slabă filtrată printr-un geam murdar, poate o umbră care se retrage tăcută din colțul unei încăperi. Poate chiar pereții aceștia, plini de cuvinte, martori ai unei vieți pe care n-am știut s-o strig, dar am știut s-o scrijelesc în cuvinte. Timpul curge lent spre necunoscut… Ca o lacrimă care nu se grăbește să cadă, ca o frunză care ezită să se desprindă…

Nu știu care îmi va fi ultimul cuvânt… Poate va fi un oftat, poate un nume, poate nimic… Poate doar o pauză lungă, ca o rugăciune neterminată…

Nu știu dacă va fi zi sau noapte… Dacă va fi liniște sau zgomot… Dacă cineva va fi lângă mine sau dacă voi fi doar eu, cu scaunul meu, cu pereții mei, cu gândurile mele…

Nu știu lumea ce va spune: am fost bun, am fost rău… Am fost un om care a iubit prea mult tăcerea sau care a vorbit prea puțin? Am fost un suflet care a căutat în ceilalți o oglindă sau o ușă? Nu știu… Esențial este că nu-mi va păsa… Pentru că eu voi scrijeli în continuare cuvinte pe pereți… Nu pentru oameni… Nu pentru judecată… Ci pentru Dumnezeu… Ca El să-mi înțeleagă suferința. Ca El să citească ce n-am putut rosti… Ca El să vadă că am fost aici, că am simțit, că am căutat sensul în fiecare literă, în fiecare lacrimă, în fiecare zi în care am fost viu…

Poate că viața mea nu va fi o carte citită de mulți. Poate va fi doar o cameră cu pereți plini de cuvinte… Dar dacă Dumnezeu va trece pe aici, dacă va citi, dacă va înțelege… atunci totul va fi fost pentru ceva… Și eu voi fi fost…

Mihail TĂNASE