România mea: oameni și evenimente * Ștefan Octavian Iosif

Ștefan Octavian Iosif (11/23 oct.1875-22 iunie 1913), poet și traducător, membru fondator al Societății Scriitorilor Români, s-a născut la Brașov, fiind fiul lui Ștefan Iosif, directorul gimnaziului român din Șcheii Brașovului și al Paraschivei, fiica preotului Mihălțeanu și nepoata lui G. Munteanu, profesor și literat, primul traducător în românește al „Suferințelor tânărului Werther”.

A urmat studiile gimnaziale la Brașov și cele liceale la Sibiu și București, luându-și bacalaureatul în anul 1895. A început de două ori Facultatea de Litere și Filosofie la București (1895 și 1903), dar nu a reușit să-și ia licența.

A îndeplinit funcții administrative minore, precum copist la Ministerul de Domenii, corector de ziar, custode al Bibliotecii Fundației Universitare, custode al Muzeului Theodor Aman, încercând să-și suplimenteze veniturile din lecții particulare, din colaborarea la diverse periodice și din vânzarea propriilor volume. A fost redactor, încă de la înființare, al revistei „Sămănătorul” (1901), a colaborat și la „Adevărul”, „Adevărul ilustrat”, „Convorbiri literare”, „Cumpăna” (al cărei fondator este, alături de Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel și Ilarie Chendi), „Curierul literar”, „Epoca”, „Epoca literară”, „Familia”, „Floare albastră”, „Literatură și artă română”, „Pagini literare”, „Ramuri”, „Viața”, „Viața Românească”.

A debutat cu poezie în „Revista școalei” din Craiova, în anul 1892, cu poezia „Izvorul”. A primit premii ale Academiei Române pentru volumele „Poezii”, în anul 1902 și „Credințe”, în anul 1906.

Din inițiativa lui Emil Gârleanu, Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel, scriitorii tineri din București s-au întrunit într-o primă consfătuire de lucru în ziua de 13 martie 1908, alcătuind o comisie provizorie pentru elaborarea statutelor Societăți a Scriitorilor Români.

Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel s-au cunoscut la Paris, în 1901, unde se aflau la studii. Temperamente total diferite, aveau câteva trăsături care îi uneau: amândoi erau poeți, nutrind o mare sete de instruire și afirmare literară și amândoi erau visători și romantici. Fiind și apropiați ca vârstă (Iosif, cel interiorizat avea 26 de ani, iar Anghel, exuberantul, 28), cei doi s-au împrietenit. O relație benefică și pentru literele românești. Și-au luat un pseudonim, A. Mirea, sub care au început să publice lucrări originale și numeroase traduceri din literatura franceză, ajungând în cele din urmă să semneze împreuna celebrul „Caleidoscop” al lui A. Mirea, volum apărut în 1908 și comentat de critica și istoria literară, atât la apariție, cât și mai târziu.

Din păcate au iubit aceeași femeie, pe poeta și prozatoarea Natalia Negru. Aceasta s-a căsătorit în anul 1904 cu Șt. O. Iosif, cu care a avut o fiică, Corina. În 1910 relațiile dintre soți se răcesc și, în 1911, cei doi divorțează cu sentința pronunțată pe 21 iunie 1911. Natalia Negru se recăsătorește la 3 noiembrie 1911 cu Dimitrie Anghel, care va muri de septicemie în 1914, în urma unei tentative nereușite de sinucidere prin împușcare, după ce își împușcase soția într-o criză de gelozie. Natalia Negru a supraviețuit și a trăit aproape încă 50 de ani.

Șt. O. Iosif a murit la Spitalul Colțea, în urma unui accident vascular cerebral, la 22 iunie 1913.

„Cu părul nins, cu ochii mici

Și calzi de duioșie,

Aieve parc-o văd aici

Icoana firavei bunici

Din frageda-mi pruncie.

Torcea, torcea, fus după fus,

Din zori și până-n seară;

Cu furca-n brâu, cu gândul dus,

Era frumoasă de nespus

În portu-i de la țară…

Căta la noi așa de blând,