România mea: oameni și evenimente * George Mihail Zamfirescu

George Mihail Zamfirescu (13 oct. 1898, București – 8 aug. 1939, București), prozator, om de teatru, dramaturg, este continuatorul comediei tragice (specie inaudurată în dramaturgia română de Mihail Sorbul), fiind cunoscut prin „Domnișoara Nastasia” (1927) și „Idolul și Ion Anapoda” (1935), piese care se joacă și astăzi.

Fiu al lui Petre Mihai și al Linei (Raluca) Costache, din Ferentari, face școala primară și sase clase la Liceul „D. Cantemir” din capitala (1905-1916). Elev al Școlii pregătitoare de ofițeri în rezervă din Botoșani (1917-1918), participă la campania din 1918.

Debutează cu poezia „Versurile mele” în „Literatorul” din 24 aug.1918 și frecventează cenaclul lui Macedonski. Initiator al Asociației tinerilor scriitori romani și al revistei „Eroii patriei” (1920), între 1922 și 1924 este funcționar al Asigurărilor sociale la Satu-Mare, unde înființează Societatea pentru teatrul și cultura românească.

Debutul editorial l-a avut cu volumul „Flamura albă”, în anu 1924.

Se reîntoarce la Bucuresti, ca bibliotecar al cercului „Libertatea” și are o intensă activitate publicistică, printre altele, semnând cronica dramatică în revista „Vremea”.

Este regizor la Teatrul Național din Cernăuți în 1929 și înființează, la București, companiile dramatice „Masca” (1931) și „13+1” (1932), militând pentru revoluționarea mișcării teatrale.

A fost director de scenă la Teatrul Național din Iași, între 1933 și 1939 și a regizat 25 de piese, precum și redactor la „Facla” (1932), „Adevărul” și „Dimineața” (1937-1938).

Primul său volum, „Flamura albă” (1924), cuprinde, episoade de război și din anii imediat următori. După volumul de nuvele „Gazda cu ochii umezi” (1926) și „Madona cu trandafiri” (1931), roman al mediului provincial, Zamfirescu a conceput ciclul epic „Bariera”, dedicat periferiei bucureștene și alcătuit din „Maidanul cu dragoste” (1933), „Sfânta mare nerușinare” (1935), „Cântecul destinelor” (1935) și „Bariera” (publicat postum). Ciclul reconstituie atmosfera pitorească și sordidă a periferiei bucureștene interbelice.

Comedia tragică „Domnișoara Nastasia” (1927) este un emoționant tablou al aceleiași periferii, în care năzuința eliberării oamenilor simpli din cătușele unei existențe sufocante se dovedește irealizabilă.

A mai scris piesele „Cuminecătura” (1925), „Idolul și Ion Anapoda” (1935), „Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el” (1939), culegerea de articole despre teatru „Mărturii în contemporaneitate” (1938).

La vârsta mea, amintirile din copilărie sunt tot ce mai contează. Mai ales că eu am avut nişte părinţi în mod deosebit hăruiţi de Dumnezeu. Tata a fost scriitor, mama la fel… când s-au căsătorit erau foarte tineri. Mama era şi ea poetă în cenaclul Macedonski şi acolo s-au cunoscut.

Eu m-am născut în Ferentari. Sunt un copil de mahala. Dar Ferentariul meu este altul, nu cel de azi. Erau străzi cu muncitori, cu oameni cumsecade, bunicul meu era tâmplar şi bunica la fel. Acolo am crescut, am avut în copilărie prietene care mai târziu, când eu am crescut şi am intrat în teatru, s-au angajat la Adesgo, la fabrica de ciorapi. Acolo, în Ferentariul acelei perioade îmi este sufletul. Mă doare cumplit acum, când aud că în Ferentari se întâmplă atâtea porcării. Pentru mine nu e aşa. Oamenii pe care-i cunosc eu sunt oamenii din „Domnişoara Nastasia”. Acolo, la tata, care era gazetar tânăr, venea Panait Istrati şi tata îi lua interviuri. Panait Istrati era internat la sanatoriu, pe Viilor, unde este şi-acum spitalul de boli de plămâni. Era bolnav de tuberculoză. Iar după ce a scris „Spovedania unui învins”, tata i-a luat o serie de interviuri. Noi aveam casa pe pământ, şi în faţă era un chioşc acoperit de trandafiri roşii, mici. Iar la intrarea în casă aveam un cireş. Şi mi-aduc aminte cum Panait I

strati îi spunea tatei despre cireşul ăsta: „George, aici este o minune!” Ce frumos stăteau ei sub cireşul ăla de vorbă, şi noi, eu şi sora mea Gabriela, când trebuia să ne retragem, seara, ne duceam la domnul Istrati şi-i spuneam: „Sărumâna!”. Mă cutremur şi acum când îmi aduc aminte cum îmi dădea mâna, ca un părinte bun. Rugăciunea mea de seară, către Dumnezeu, era „Dă, Doamne, sănătate mamei, tatei, lui maica mare, lui taica mare, Gabrielei, mie minte şi noroc şi dă-i sănătate domnului Panait Istrati”. Pentru că ştiam că e foarte bolnav.

Este tatăl actriței Raluca Zamfirescu (1924-2008), soția profesorului Ion Cojar, multă vreme societară a Teatrului Național din București.

„Printre numeroasele personalitati care au contribuit la afirmarea național-culturală în Satu Mare după anul 1918 se numară și George Mihail Zamfirescu, un tânăr intelectual sosit în această regiune din Vechiul Regat. Peisajul revuistic sătmărean, în perioada interbelică, a fost unul destul de larg și a cuprins peste 30 de publicații de natură diversă, de un real interes pentru acel timp, dintre care amintim „Afirmarea” (1936-1940), „Sageata” (1923), publicație satirică scoasă de G.M. Zamfirescu și „Icoane maramureșene” (1923-1924), legată aproape în intregime tot de numele lui G.M. Zamfirescu, stabilit pentru scurt timp, mai exact 2 ani (1922-1924) în orașul de pe Someș.”

„Unirea din 1918 a găsit parțile sătmarene supuse unui îndelungat și eficient efort de deznaționalizare a românilor din zonă. Limba româna aproape nu se manifesta deloc în orașul Satu Mare: „…nu se auzea un cuvânt românesc, nu apărea o pagină scrisă în graiul nostru”, scria câțiva ani mai târziu scriitorul G.M. Zamfirescu. Anul 1918 ne arată tabloul unui Sătmar în care nu se vorbea româneste decât accidental, în care comunele din jurul orașului au căzut deja prada deznaționalizării, în care populația româneasca deținea poziții marginale din punct de vedere economic, social-politic și cultural.

Satu Mare avea mare nevoie de cuvânt românesc scris. De oameni care să vorbească o limbă românească frumoasă și care să aibă îndeletnicirea scrisului pentru a o răspândi și a crea cultura scrisă românească. Dacă astfel de oameni erau puțini în Satu Mare, ei trebuiau să vină din altă parte. Și au venit, astfel că la baza culturii sătmărene vor sta tineri intelectuali veniți din alte regiuni ale țării, printre care și George Mihail Zamfirescu”, acestea sunt cuvinte scrise pe site-ul oficial al municipiului Satu Mare.

Sursa și sursa foto: www.autorii.com, ro.wikipedia.org, http://www.satu-mare.ro/subpagina/george-mihail-zamfirescu

Documentare realizată de Cornelia RĂDULESCU