România mea: oameni și evenimente * Duiliu Zamfirescu

Duiliu Zamfirescu (30 octombrie 1858, Plăginești, azi Dumbrăveni, Râmnicu-Sărat- 3 iunie 1922, Agapia), scriitor român, membru titular și vicepreședinte al Academiei Române, a fost primul din cei șapte copii ai arendașului Lascăr Zamfirescu și al Sultanei (n. Mincu). Mama lui a fost sora arhitectului Ion Mincu.

A urmat clasele primare și gimnaziul la Focșani, iar din 1873 a continuat școala la București, absolvind Liceul „Matei Basarab”. A absolvit Facultatea de Drept, luând licența în 1880.

A fost numit procuror supleant la tribunalul din Hârșova, iar în 1881 procuror la Târgoviște, apoi avocat și redactor la „România liberă”. În anul 1885 a intrat prin concurs funcționar la Ministerul de Externe, iar după trei ani a fost secretar de legație la Roma până în 1906. S-a căsătorit acolo, în 1890, cu Henriette Allievi și a avut trei copii (Henrietta, Lascăr și Alexandru), născuți și crescuți în Italia, unde a rămas 18 ani ca diplomat.

În 1906, a revenit în țară, fiind secretar general la Ministerul de Externe. S-a retras adesea în vila sa din comuna Faraoanele, de lângă Odobești, care astăzi este Casă Memorială. După război, a fost ministru de externe în Guvernul Averescu (13 martie-13 iunie 1920).

Duiliu Zamfirescu a activat în anul 1918 în Basarabia , fiind numit comisar general al guvernului român în Basarabia, după Unirea proclamată de Sfatul Țării la 27 martie 1918, până în iunie 1918, când această funcție a fost desființată și, în locul ei, a fost instituită funcția de guvernator militar al Basarabiei. Observațiile sale privind starea de lucruri din Basarabia au fost publicate în săptămânalul „Îndreptarea literară” din Iași, publicație sub direcția lui Duiliu Zamfirescu.

S-a stins din viață la 3 iunie 1922, la Agapia, fiind înmormântat în Cimitirul Sudic din Focșani.

A scris versuri, proză scurtă, piese de teatru, dar cea mai importantă contribuție a sa la literatura română o reprezintă romanele sale din Ciclul Comăneștenilor („Viața la țară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări” și „Anna”). Cele cinci volume au fost scrise departe de țară, la Roma, când autorul lucra la legația română din Italia. La acestea se adaugă primul roman epistolar din literatura noastră, „Lydda”. Prin intermediul familiei Comăneșteanu, reprezentantă a vechii boierimi, opusă parveniților de teapa odiosului personaj Tănase Scatiu, romancierul ne oferă imaginea complexă a societății românești de la finele veacului al XIX-lea.

A debutat cu un ciclu de poezii în 1877. Influențat de poezia romantică franceză, a publicat o colecție de poezii „Fără titlu”, în 1883.

A fost primul scriitor român care a introdus romanul cronică în literatura națională, creând o panoramă largă patriarhală a vieții societății românești la sfârșitul secolului al XIX-lea.

„Sosesc cocoarele, sosesc,

De după deal de țintirim,

Iar anii trec, copiii cresc,

Se schimbă tot ce-i omenesc,

Şi noi îmbătrânim.

Mi-aduc aminte ca acum

Când alergam cu capul gol

Prin prăfăria de pe drum

Şi când ardeam cărţile scrum,

Şi şcoalei dam ocol.

Şi mai târziu, când am plecat,

Ce veselie în trăsură!…