Repere teleormănene: Zaharia Stancu, 119 ani de la naștere

Zaharia Stancu, născut la 5 octombrie 1902 în comuna teleormăneană Salcia a fost prozator, romancier, poet, jurnalist, publicist, director al Teatrului Național din București (1946-1952, 1958-1968), membru titular al Academiei Române din anul 1955, președinte al Uniunii Scriitorilor (din 1947, fiind considerat „cel mai profund, frumos și devotat breslei”) și laureat al Premiului Herder (1971). La împlinirea vârstei de 70 de ani a fost sărbătorit ca o mare valoare națională, iar la 5 decembrie 1974 a decedat, la București.

La 5 octombrie, se năștea în comuna Salcia al patrulea copil, din a doua căsătorie a lui Tudor Stancu Mitroi și al Mariei. Ambii părinți aveau vocația narativă caracteristică țăranilor din Câmpia Dunării. În 1911 începe școala primară în satul natal cu învățătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru, 1915 este ucenic la o tăbăcărie din Roșiorii de Vede și băiat de prăvălie, iar în 1917 lucrează ca argat pe moșia boierească din Lisa.

Încearcă să se stabilească în București, ca vânzător de ziare și tot acum face călătoria la sudul Dunării care, mult mai târziu, se va esențializa în romanul „Jocul cu moartea”. Continuă să citească foarte mult, fiind arhivar la Judecătoria din Turnu Măgurele.

În 1920 debutează în ziarul „Victoria” din Turnu Măgurele cu un pamflet, „Mai puțină ingratitudine”, cu referire la pensia mizerabilă a văduvei lui George Coșbuc, iar în 1921 publică în „Ziarul științelor și al călătoriilor”, sub pseudonimul Mitroi Th. Ștefan, articolul „Note de drum”, povestind o experiență de viață ce va fi transfigurată în „Jocul cu moartea”.

Debutează cu poezie în „Adevărul literar artistic” și în suplimentul literar al ziarului „România nouă”, condus de Ion Minulescu și Alfred Moșoiu, colaborând și la „Săgetătorul” și „Universul literar”.

În perioada 1920-1922 urmează liceul, în particular, la Roșiorii de Vede, episod punctat în „Pădurea nebună”.

1924 este anul când intră în gruparea revistei „Gândirea”, prin intermediul lui Cezar Petrescu, unde publică versurile care vor alcătui volumul de debut. Frecventează și cenaclurile literare ale Capitalei conduse de Eugen Lovinescu și Mihail Dragomirescu și cenaclul revistei „Vieața nouă”, condus de Ovid Densușianu.

În 1925 se căsătorește cu Nicolina Păun, învățătoare din Turnu Măgurele, iar peste un an se naște unicul său fiu, Horia, care va deveni medic și scriitor.

Pentru sonetul „Viața”, publicat în 1926 în revista „Țara noastră”, condusă de Octavian Goga, este premiat de Societatea Scriitorilor Români, în 1927 debutând editorial cu volumul „Poeme simple”, premiat de aceeași instituție.

Își încheie studiile liceale, luând bacalaureatul în 1931 la Pitești și se înscrie la Facultatea de Litere din București.

La începutul anului 1932 apare revista „Azi”, avându-l ca director pe Zaharia Stancu, la care au colaborat scriitori străluciți: Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Vladimir Streinu, Ion Pillat, Ion Vinea, Gib Mihăescu, Alexandru Sahia, Geo Bogza.

Romanul „Desculț” a apărut în 1948, fiind cel mai tradus roman al unui autor de limba română și parcurgând globul „în sandale de aur”, după cum îi plăcea autorului să spună. A fost tradus în 24 de limbi până în 1988, existând, printre altele, o traducere și în limba japoneză.

Cu toate acestea, în opinia mai multor critici, cele mai importante cărți ale lui sunt romanele „Șatra”, „Jocul cu moartea” și „Pădurea nebună” (Dilîi-orman; două cuvinte provenite din două limbi, care definesc aria sa natală, Diliorman sau Teleorman.

Mărturisesc că sunt un admirator și un cititor fidel al celebrului și talentatului nostru conjudețean, iar cartea care m-a impresionat în mod deosebit este „Ce mult te-am iubit”, apoi versurile. Poeziile scrise de Zaharia Stancu sunt pansament pentru suflet. Ca de altfel și proza, a cărei muzicalitate o apropie de poezie.

„Am uitat demult cum arăţi,

Dar poate ochii îţi erau albăstrii,

Părul aprins ca pădurile toamna,

Mâinile mici şi viorii.

Am uitat demult cum vorbeşti,

Dar parcă aveai glasul scăzut;

Mai aud, ca prin vis, o vioară

Îngânând în trecut.

Am uitat cu totul de tine,

Doar un nume rotund mi-amintesc.

Doar obrazul, prea tânăr, pufos

Ca o piersică-n pârg mi-amintesc.