RĂDĂCINI DE TIMP

În ceasul mut, se scurge clipa în frunze,

Poetul se învăluie în lemn și în tăcere,

Pe trupul lui, durerea crește, nu se scuză,

Și în ramuri moarte, viața-i efemeră.

 

Sub sticla timpului, o frunză se destramă,

Și nisipul curge în somnul de pământ,

În suflet, toamna îi plânge fără teamă,

Pe roți de rădăcini, se stinge un cuvânt.

 

O clipă în plus și totul se înfioară,

Căci viața-i doar o ramură ce îngheață,

Și în trupu-i gol, o umbră se strecoară,

Ca un ecou de ceară în dimineață.

 

Și în taină, poetul, arbore de gheață,

Își numără secundele pe ram,

În ceasul veșted, moartea îl învață,

Să fie frunză în zbor, nu rădăcină în geam.

 

DRUMURI ARSE

Pe drumul rece, plin de praf și ceață,

Mă-ntorc spre ochiul lumii, un abis,

În el se frânge clipa mea măreață,

Și tot ce-a fost devine necuprins.

 

Sub gene grele, plouă stele moarte,

Și în iris crește un pom de amintiri,

Din rădăcini se naște dorul, o carte,

Scrisă cu lacrimi, umbre și iubiri.

 

Mă pierd în drum, și în mine-i o tăcere,

Ca-ntr-un oraș de fum și de metal,

Iar ochiul, cerul meu de mângâiere

Îmi plânge în suflet frigul ancestral.

 

Și merg, și merg, spre marginea luminii,

Cu pași de gheață, visul mi-l desfac,

În ochiul tău, oglinda depărtării

Se stinge lumea, dar rămâne un leac.

 

UMBRE DE DOR

Tu ești lumina nopții mele grele,

Și eu, tăcerea ce te vrea aproape,

Ne-mbracă timpul umbre paralele,

Și dragostea — o mare fără ape.

 

Pe țărmul gol, se frânge clipa vie,

Și vântul plânge în valuri de uitare,

Dar chipul tău, ca steaua ce învie

Rămâne în cer, o veșnică visare.

 

Din fum și dor, se-nalță amintirea,

Și în ochii tăi se stinge depărtarea,

Căci dragostea  e tot ce știe firea,

Să-nvăluie în zbor nemărginirea.

 

Ne pierdem în timp, dar sufletul rămâne,

Ca două umbre în veșnică îmbrățișare,

Și în noaptea grea, iubirea ne adună,

Ca două stele în tainică visare.

 

Căci tu ești dorul ce nu se destramă,

Și eu — tăcerea ce te vrea mereu,

Ne leagă cerul într-o blândă teamă,

De-a nu uita că dragostea e Dumnezeu.

 

Și în zborul tău, se frânge depărtarea,

Dar eu rămân — un vis ce te așteaptă,

Căci dragostea — e clipa, e chemarea,

Ce în suflet arde, pururi neîncepută.

 

Și dacă timpul ne va despărți,

Rămâne în ceruri umbra ta senină,

Căci dragostea — nu moare, ci va fi,

Eternul dor ce în suflet se îmbină.

Mihail TĂNASE

Despre autor