Primăvara din mine

Soarele își strecoară razele printre ramurile pomilor înfloriți, ca și cum ar încerca să îmi aline gândurile. Aerul e cald, senin, și fluturii își dansează grațios povestea de iubire, nepăsători la frământările mele. Îi privesc și mă întreb dacă și ei cunosc dorul, dacă au simțit vreodată absența cu aceeași intensitate cu care o simt eu.

Am încercat să îți vorbesc, să îți strig ceea ce mă doare, dar tăcerea ta e mai apăsătoare decât orice cuvânt nespus. Nepăsarea ta mă ucide în fiecare zi câte puțin, mă sfărâmă pe dinăuntru, mă lasă golit de lumină, într-un spațiu unde doar amintirea iubirii mai pulsează slab.

Îmi amintesc zilele în care primăvara era un sentiment pe care îl trăiam împreună. Râsul tău umplea aerul cu flori nevăzute, iar atingerea ta transforma locul într-un colț de paradis. Dar acum, pomii înfloresc fără tine, soarele strălucește fără să îți lumineze chipul, fluturii își urmează dansul lor fără să îi privești cu uimirea de altădată.

Mi-e dor… și dorul acesta este un gol în suflet, o prăpastie din care strig fără să primesc răspuns. Dacă ai ști cât de mult aș vrea să te simt aproape, poate ai înțelege că iubirea nu se măsoară în distanțe fizice, ci în atenție, în grijă, în acea licărire de suflet care spune: „ești important pentru mine”…

Dar astăzi, primăvara nu îți mai vorbește despre mine. Tu ești acolo, iar eu sunt aici, prizonier într-o lume unde doar imaginea ta îmi mai ține companie. Poate într-o zi vei întoarce privirea spre mine și vei vedea că primăvara nu a încetat niciodată să ne aștepte.

Fluturii tresar în aerul cald,

îți urmăresc pașii,

dansul tău le vorbește

în limba vântului,

primăvara se strecoară prin fiecare por.

Florile îți privesc chipul,

îl poartă în petale,

în parfum,

tu ești grădina unde lumina nu pleacă,

paradisul unde timpul își uită numele.

Te strâng în brațe fără să te ating,

e suficient să fii,