Prietenii pierdute sau gânduri din scaunul cu rotile

Într-o vreme, ploile erau prietenele mele cele mai bune. Picăturile care cădeau pe fereastră îmi șopteau povești despre lumi îndepărtate. Dar acum, ele trec pe lângă mine fără să mă observe, ca niște străini grăbiți pe o stradă aglomerată. Toamna, cu frunzele ei ruginii și vânturile reci, îmi aducea odinioară o liniște profundă. Acum, însă, pare că și ea m-a uitat, lăsându-mă în urmă în tăcerea ei melancolică.

Timpul, acel artist nemilos, a tras draperia peste zilele mele luminoase, lăsându-mă pradă veșnicei singurătăți. Clipele care trec îmi adâncește sentimentul de izolare, ca și cum aș fi prins într-o cameră fără uși sau ferestre. În scaunul cu rotile, mă retrag în interiorul orelor, căutând refugiu în amintiri și gânduri. Ascult tăcut zborul cocorilor, acești mesageri ai cerului, care îmi amintesc de libertatea de a zbura pe care am pierdut-o cu ani în urmă.

Zborul lor grațios și sunetele lor stridente îmi aduc o consolare amară. Ei sunt liberi să exploreze cerul vast, în timp ce eu rămân prizonier în propria mea existență. În acele momente găsesc o formă de pace. Deși ploile și toamna nu mă mai bagă în seamă, amintirile și visele mele sunt încă vii. Ele sunt compania mea în această viață solitară, oferindu-mi o rază de speranță în întunericul care mă înconjoară.

Am învățat să trăiesc cu singurătatea, să o îmbrățișez ca pe o parte din mine. Cocorii zboară departe, eu rămân aici, ascultându-le cântecul și găsindu-mi propria melodie în tăcerea lor.

Mihail TĂNASE