POEZII DE MIHAIL TĂNASE

ALTAR PRINTRE CUVINTE

În nopți târzii, când dorul meu te atinge,

 Rătăcesc pustiu prin vise fără țintă,

Și în fiecare umbră care se prelinge

Te caut, ca pe o stea ce în  noapte mă alintă.

Pentru dragostea ta mă lupt cu morile de vânt

Ca Don Quijote în noaptea lui… nebun de tine,

Și în zborul haotic la drum când mă avânt

Se risipește gândul când pasul tău nu vine.

Dar vin din nou, cu drum de fum și teamă,

Să‑ți prind în palme sufletul ce mă încântă,

Căci numai tu rămâi eterna mea icoană

Într‑o poveste veche, tristă și flămândă.

Și dacă vântul vremii vre-odată ne desparte,

Eu tot voi reveni, cu inima fierbinte,

Să‑ți scriu pe cerul serii, mai departe

Că dragostea rămâne altar printre cuvinte.

NOAPTE CU TINE ÎN PLOAIE

Plouă încet peste iubirea mea,

Și în suflet sună clopotul de seară,

Tu — albă, rece, ca o stea,

Te stingi în mine, palid ca o vară.

Prin geamuri curge un oftat târziu,

În flori se frânge ora mea pustie,

Te caut rătăcit și nu mai știu,

De e iubire sau doar poezie.

Pe străzi, lumina moartă se destramă,

Și în umbre crește dorul osândit,

Tu — chip de vis, tu — dulce rană,

Rămâi în mine, până la sfârșit.

Și plouă iar în trista dimineață,

În mine este frig și e tăcere,

Iubirea ta este un bob de gheață,

Topit în noaptea plină de durere.

Sub petale albe, sufletul se înclină,

Când te văd zâmbind, iubito, lin,

Ești chemarea ce nu are vină,

Și în privirea ta mă pierd senin.

Focul tău mă arde fără teamă,

Ca un cântec vechi, neînțeles,

Și în tăcerea nopții, dulce într‑o ramă,

 Se închide clipa care ne-a ales.

Tu ești floarea ce nu se ofilește,

Și în tine îmi dorm cuvântul,

Căci dragostea, iubito, mă sfințește,

Și în tine îmi arde veșnic tot avântul.

Pe lacul blând, sub luna ce veghează,

O barcă stă, tăcută, ca un dor,

Și în apa în care cerul se păstrează,

Se întinde un vis, etern și arzător.

Copacii goi își leagănă tăcerea,

Și în zborul păsărilor se ascunde‑un gând,

Că dragostea, deși nu are vremea,

Rămâne în suflet, veșnic, tremurând.

Pe țărmul nopții, luna se așterne,

Ca un altar de dor și infinit,

Și în clipa în care ploaia trist se cerne,

Te simt în mine, blând, necontenit.