Poeme pe cerul inimii
Uneori simți nevoia să plângi. Nu pentru că ești slab, ci pentru că inima ta e plină – de amintiri, de dor, de clipe care nu se mai întorc. Lacrimile nu-s semn de înfrângere, ci o mărturisire mută că ai iubit, ai sperat, ai trăit.
Mă lupt cu timpul. Nu în sensul unei înfruntări, ci mai degrabă ca într-un dans în care pașii nu-mi ies mereu. Îmi scapă printre degete zilele și, cu ele, momentele care ar fi putut fi mai mult. Încerc să le prind, să le opresc, să le îmbrățișez… dar timpul merge, nepăsător, mai departe…
Atunci scriu. Scriu poeme pe cerul albastru, cu gânduri ce se înalță ca niște păsări. Cuvintele le las libere să plutească printre nori, sperând că cineva, undeva, le va auzi. Poate chiar tu…
Și da… uneori te simți singur. Dar este doar o teamă. Adevărul e că nu ești niciodată cu adevărat singur. Cineva, undeva, visează cu tine.
Mihail TĂNASE
Despre autor
