Plutirea în albastru sau gânduri din scaunul cu rotile

M-am pierdut de plutirea spre senin. Aripile mele, odată deschise către cer, au devenit grele și ciuntite. În cădere, mă agățam de cuvinte, ca de niște frânghii subțiri. Substraturi inedite se dezvăluiau în fiecare silabă, iar eu cădeam, încet, către pământ.

Cu fiecare clipă, muream… câte puțin. Nu era o moarte fizică, ci o descompunere a sufletului. Cuvintele, care odinioară mă ridicau, acum mă trădau. În cădere, am simțit că mă desprind de tot ceea ce știam, că mă scufund într-un abis de uitare.

Și totuși, în această cădere, am găsit o strană frumusețe. Substraturile inedite erau ca niște rădăcini ale existenței mele. În fiecare cuvânt, se ascundeau amintiri, dorințe și întrebări fără răspuns. Și în fiecare clipă de moarte, simțeam că renasc, că mă transform în altceva.

Mihail TĂNASE