Pilda rădăcinii uitate
A fost odată un om care moștenise o vie bătrână, cu rânduri strâmbe și butuci noduroși. Nu era mare, nici roditoare ca altădată, dar avea o tăcere care vorbea. În fiecare toamnă, frunzele cădeau ca niște scrisori din trecut, iar strugurii, puțini, aveau gustul poveștilor spuse la gura sobei.
Omul, însă, privea spre lume. Voia asfalt, voia bani, voia uitare. A scos via, a vândut pământul și a plecat. A spus că rădăcinile nu hrănesc viitorul.
Anii au trecut. A construit, a călătorit, a uitat. Dar într-o zi, într-un oraș străin, a gustat un vin. Era simplu, dar avea ceva… o amintire. A întrebat de unde vine. I s-a spus: „Dintr-un sat mic, unde viile au fost smulse, dar câțiva au păstrat câțiva butuci, ca pe niște bătrâni care încă povestesc.”
Omul a tăcut. Și-a amintit de bunicul care vorbea cu via, de mama care culegea strugurii cu mâinile pline de poezie. Și-a dat seama că pământul nu se vinde. Se păstrează. Se iubește. Se duce mai departe.
A încercat să se întoarcă. Dar via nu mai era. Doar o piatră, pe care cineva scrisese: „Aici au fost rădăcini. Cine le-a uitat, să le caute în suflet.”
Mihail TĂNASE
Despre autor
