Petre Țutea, 119 ani de la naștere

Petre Țuțea (6 oct.1902, Boteni, Argeș-3 dec. 1991, București) a fost economist, filosof, eseist, jurist, publicist și militant naționalist.

Fiu al preotului Petre Bădescu și al Anei Țuțea, a urmat școala primară din Boteni, iar cursurile gimnaziale la Câmpulung Muscel, la Gimnaziul „Dinicu Golescu”. Deoarece în timpul războiului școlile funcționau cu intermitență, profesorii fiind mobilizați, trei ani (1917-1920) Petre Țuțea și-i petrece la Boteni, în casa părintească. În 1920, la sugestia consăteanului și colegului său, viitorul etnograf Ion Chelcea, se înscrie în clasa a V-a a liceului „Gh. Bariț” din Cluj. În 1923, promovând ultimele două clase ale cursului superior (a VII-a și a VIII-a) într-un singur an, își susține examenul de bacalaureat, iar în toamna lui 1923 se înscrie la Facultatea de Drept a Universității din Cluj, unde obține licența și doctoratul în drept cu calificativul Magna cum Laudae, cu o lucrare privind contenciosul administrativ (1929).

În 1933, Petre Țuțea a fost angajat prin concurs ca referent în Ministerul Industriei și Comerțului (ulterior devenit Ministerul Economiei Naționale), unde a avansat până la funcția de director de studii, funcția maximă pe care a deținut-o în cariera de economist apoi, între martie 1933 și decembrie 1934 a fost detașat în Germania la Agenția economică din Berlin. Rechemat în Ministerul Economiei Naționale, centrala Industrie și Comerț, Petre Țuțea funcționează aici până la 12 aprilie 1948. Deși doctor în Drept, se specializase în economie, conform vocației sale reale.

Simpatizant legionar și comunist (până la venirea la putere a comuniștilor), a fost arestat de două ori, fiind una dintre multele victime ale regimului comunist din România.

Până la sfârșitul vieții a trăit extrem de modest, într-o garsonieră din apropierea Parcului Cișmigiu, ajutat de câțiva prieteni care obținuseră un mic ajutor bănesc și mâncare de la Casa Scriitorilor.

Petre Țuțea a fost foarte atras de jurnalistică, deși nu a putut să scrie atât cât ar fi vrut. Încă din timpul doctoratului își începe activitatea jurnalistică devenind colaborator al ziarului tineretului național țărănesc alături de Bazil Gruia. Inițial, pe când începuse să se afirme în calitate de jurnalist, Petre Țuțea a fost de stânga. O vreme a colaborat la revista „Stânga”. A mai colaborat și la alte publicații, în special la „Cuvântul”, ziar condus de Nae Ionescu, unde a publicat articole de economie politică.

După 1964, publică extrem de sporadic, sub pseudonimul Petre Boteanu, deoarece îi era interzis să semneze sub nume propriu, în revista „Familia”: fragmente din „Teatru seminar”, „Mircea Eliade-profil filozofic”, „Aristotel și arta” și în „Viața Românească”- „O întâlnire cu Brâncuși”. Numeroasele descinderi la locuința sa modestă au dus la confiscarea a numeroase manuscrise, studii și materiale, printre care o copie a proiectului „Prometeu”. Unele manuscrise s-au pierdut în mod iremediabil. Către sfârșitul vieții, Petre Țuțea a început să lucreze la o „Antropologie creștină” concepută schematic în șase capitole.

Petre Țuțea a fost supranumit „Socrate al României”,datorită preocupărilor filosofice și a rolului educativ pe care l-a asumat prin exemplul personal în orice circumstanțe, chiar și în închisoare. Din cauza interdicției de a publica, nu a apucat să-și vadă numele pe coperta unei cărți în timpul vieții. Ulterior însă, scrierile și interviurile sale au început să fie difuzate prin toate mediile. După decembrie 1989, cunoaște o popularitate fulminantă. Primește în garsoniera sa zeci de ziariști, iar în lumea culturală începe să se vorbească despre un nou curent: țuțismul. Deși cărțile i-au fost publicate abia după trecerea în neființă, talentul lui nu a fost acela de scriitor, ci de orator.

În ultimii ani de viață, starea sănătății lui Petre Țuțea s-a înrăutățit. Majoritatea timpului o petrecea în pat, fără a mai ieși din casă. A avut însă în preajma lui permanent câțiva prieteni din detenție, dar și studenți. Din cauza tremuratului mâinilor, nu mai putea să scrie, trebuind să dicteze.

În toamna lui 1991, Petre Tuțea a fost internat la spitalul Filantropia. Deși rezultatul analizelor a fost bun, a continuat să fie chinuit de cefalee și de groaza de singurătate. Țuțea moare la 3 decembrie 1991, dimineața, lucid fiind, într-o rezervă a spitalului „Cristiana” din București, în timp ce era intervievat de un grup de reporteri. Avea 89 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Doamne Iisuse Hristoase, ai milă de mine!”

A fost dus de la București la Boteniul natal cu o mașină care transporta morcovi. Înmormântarea a avut loc în ziua Sfîntului Nicolae, drumul spre locul de veci făcându-l într-un car tras de boi. Slujba de înmormântare a fost făcută după rit ortodox, Petre Țuțea fiind înmormântat în cimitirul ortodox al comunei Boteni.

Într-un interviu, publicat postum, în „România Liberă”, Petre Țuțea afirma: „Am lăsat o cerere la Uniunea Scriitorilor să fiu înmormântat la Blaj, în Mica Romă a lui Eminescu. Am plătit slujba, clopotele, locul. Acum – sigur că la Blaj pot să fiu înmormântat și lângă gard, că-i pământ sacru acolo… Eu sunt legat de Blaj prin concepția mea panlatină a culturii române.”

Lucru care nu s-a întâmplat, din nefericire…

„Eu sunt român de meserie”, Petre Țuțea:

„Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Tot ce gândesc devine românesc.

Dacă există o ştiinţă a naţiunii, eu sunt de meserie român.

Naţionalismul poate fi practicat şi cuviincios. Nimeni nu poate interzice unui popor să-şi trăiască tradiţia şi istoria cu gloriile şi înfrângerile ei. Pârvan zice: etnicul e punct de plecare şi universalul punct de sosire. Eu, ca naţionalist, am gândit multă vreme că naţiunea e punctul terminus al evoluţiei universale. Când dispar popoarele, intrăm în Turnul Babilonului. ”

Sursa și sursa foto: ro.wikipedia.org, doxologia.ro

Cornelia RĂDULESCU