Pentru că statul ezită să intervină și la floarea soarelui preţul e de batjocură
Producţia de floarea soarelui în acest an nu este una de excepţie, aşa cum încearcă cei interesaţi să acrediteze, dar e relativ bună pe majoritatea tarlalelor unde s-au respectat tehnologiile. Dar unde se respectă tehnologiile şi cheltuielile la hectar sunt cu mult mai mari, aşa că depinde de preţul de vânzare al producţiei dacă fermierul realizează profit sau pierdere.
Numai că, la fel ca în cazul grâului, fermierii sunt revoltaţi de preţurile oferite pe piaţă, care au ajuns la nivelul celor din 2008. Dar dacă în urmă cu 5 ani, 0,80-1,00 lei pe kilogram era un preţ acceptabil, în 2013, cu un asemenea preţ nu numai că nu se realizează profit, dar nici nu se acoperă măcar cheltuielile.
Pentru că din 2008 şi până în prezent, preţurile la combustibil, îngrăşăminte, ierbicide au crescut exponenţial, ca şi preţul seminţelor de calitate, care este cuprins între 530 şi 860 de lei sacul.
Producătorii sunt revoltaţi de această situaţie şi susţin că şi la floarea soarelui, pe piaţă acţionează interese ascunse, de tip monopolist şi speculativ, cu scopul de a forţa mâna producătorilor să vândă marfa la preţuri cât mai mici, la aceste manevre participând şi producătorii autohtoni de ulei, interesaţi şi ei să cumpere materia primă la preţuri cât mai mici.
Monopolurile instituite de marile concerne multinaţionale care se ocupă de comercializarea cerealelor şi plantelor tehnice sunt considerate de producători un adevărat cancer pentru agricultura românească.
Poate că acest lucru nu s-ar fi întâmplat dacă la începutul anilor ’90, statul nu şi-ar fi luat complet mâna de pe agricultură, ceea ce a făcut să se aleagă praful de tot ceea ce a fost bun în agricultura socialistă, în primul rând sistemele de irigaţii şi reţeaua de depozitare.
Marile firme de comercializare a cerealelor au profitat de contextul creat de incompetenţă sau reaua intenţie şi au făcut treptat paşii care i-au adus în situaţia de a dicta pe piaţa cerealelor. La început au speculat fragmentarea din piaţa firmelor agricole, unde câteva zeci de mii de societăţi comerciale cu profil agricol şi 3,8 milioane de mici fermieri, persoane fizice, împart 8,3 milioane de hectare de teren arabil. Apoi, treptat, au făcut pasul din domeniul achiziţiilor de materie primă, transformându-se şi în distribuitori de îngrăşăminte sau pesticide.
Mai mult, profitând de faptul că băncile nu prea se înghesuie să sprijine în mod real agricultura, marile concerne şi-au creat propriile instrumente de finanţare, aşa că mulţi fermieri au ajuns la mâna lor, nemaiavând potenţial de negociere. Pentru că una e să negociezi când eşti dator vândut partenerului şi alta e să te aşezi la masă ca partener egal, fiind din punct de vedere financiar pe picioarele tale.
Spuneam mai sus că statul a lăsat din mână agricultura şi că marii comercianţi de produse agricole au profitat din plin atât de liberalizarea totală a comerţului cu cereale şi de destructurarea foştilor depozitari de stat, Comcereal şi Cerealcom.
Iar acum, lipsa acută a spaţiilor de depozitare este una din cauzele pentru care fermierii sunt obligaţi să vândă la preţul dictat de comercianţi şi procesatori, pentru că nu-şi pot permite să plătească depozitarea pe termen mai lung, în aşteptarea unor preţuri rezonabile.
A existat o iniţiativă guvernamentală, numită „Primul siloz”, prin care fermierii ar fi primit sprijin de la stat pentru a-şi construi spaţii de depozitare. Un sistem de finanţare asemănător cu cel din Programul „Prima casă”.
Deţinerea unui siloz propriu urma să le creeze fermierilor posibilitatea de a se finanţa prin credite bancare garantate cu grâu existent în siloz pentru care primeau un Certificat de depozit ce urma să fie folosit în relaţia cu banca.
Întâmpinat cu entuziasm la început, programul a murit din faşă, mulţi considerând că implementarea lui a fost împiedicată de influenţa pieţei negre a cerealelor, car ar fi fost lovită în moalele capului de reuşita programului.
Pentru marea majoritate a fermierilor, care n-au spaţii de depozitare proprii, reluarea programului este vitală iar Cabinetul Ponta şi ministrul Agriculturii ar trebui să pună la rubrica priorităţi a agendei lor această chestiune.
Şi mai trebuie făcut ceva, la fel de urgent. Statul să nu mai rămână în espectativă când e vorba de preţul cerealelor şi plantelor tehnice, aşa cum a făcut timp de 23 de ani, pentru că are şi legislaţia care-i permite să intervină pe piaţă, când consideră necesar, şi instrumentul care-i trebuie, Consiliul Concurenţei, care în această vară îi ia la puricat pe marii traderi.
Să vedem ce-o ieşi!
C.O.