Pe prispa casei

Stăteam alături de mama pe prispa casei, în lumina blândă a unei după-amiezi de toamnă. Vântul foșnea prin frunzele viței ce urca pe zidul albastru, iar găinile ciuguleau liniștite în iarbă, ca și cum timpul s-ar fi oprit doar pentru noi. Mama își sprijinea capul în palmă, cu privirea dusă departe, poate spre anii ei de demult, poate spre mine, cel care încă nu învățase să pună întrebările potrivite.

Ascultam povești. Nu doar cu urechile, ci cu tot trupul, cu sufletul întreg. Cuvintele rostite de mama se transformau într-o punte spre altă lume. Mă amestecam cu eroii, alergam prin păduri fermecate, înfruntam zmei și salvam prințese. Uneori eram chiar eu cel care o salva pe mama dintr-un turn de tristețe, cu o sabie de lemn și o inimă curată.

Copilăria mea avea miros de flori de toamnă și sunet de pași desculți pe piatră rece. Avea gust de povești spuse încet, cu pauze lungi, în care se auzea doar respirația noastră și foșnetul lumii. Mama nu citea din cărți. Povestea din memorie, din vis, din dor. Iar eu învățam să trăiesc, să simt, să iubesc.

Acum, când privesc înapoi, prispa aceea e altarul unei legături sacre, o scenă pe care s-a jucat primul meu rol: acela de fiu, de ascultător, de visător. În prezent și eu scriu povești, cu amintirea mamei în mine, cu băiețelul blond din mine așezat cuminte lângă o femeie care știe totul despre tăcere.

Mihail TĂNASE