Pași spre sufletul tău

Îmi amintesc de tine cum alergai prin lanul de grâu strălucitor ca aurul, cu părul luminat de soarele cald al după-amiezii. Erai ca o rază de speranță, o zână a frumuseții pure, neatinsă.

Te priveam nemișcat din scaunul cu rotile, dar în suflet aler

gam alături de tine. Simțeam căldura zilei, lumina seninului ce îți mângâia pielea, iar în aer, trilurile unei privighetori se împleteau cu pașii tăi ușori. Era un tablou viu, pictat în culori inocente: cu sentimente, cu dorință, cu iubire…

Timpul părea că se oprește suspendat în clepsidra cerului, unde clipele petrecute cu tine devenea eternitate. Nu exista ieri, nu exista mâine, ci doar momentul acela în care tu îți întindeai mâna spre mine.

Când alergarea ta s-a oprit, ai venit lângă mine, cu un ulcior cu apă rece în mâini. Mi l-ai întins cu un zâmbet cald, iar eu am înțeles că îmi dăruiai iubire…

Lanul de grâu

își leagănă visele sub vânt,

privighetoarea

îți cântă numele în răsărit,

rodul pământului

ne leagă tăcerile,

în fiecare bob, o amintire…

Inocența se strecoară

printre umbrele serii,

culorile de senin

se aprind pe pielea ta,

tu—rădăcina luminii,