Paradoxul inimii

Îmi făcea bine să te știu aproape, chiar și când erai departe. Paradoxul acesta al prezenței în absență m-a învățat cât de mult poate inima să cuprindă fără să atingă. Am fost și eu acolo—în acel loc tăcut dintre dor și acceptare—înainte să te cuprind cu inima, înainte ca amintirea ta să se așeze în mine ca o fereastră deschisă spre un apus ce nu se mai sfârșește.

Uneori mă pierd în gândul că în acest moment tu poate admiri Big Bandul, acel arc sonor peste apele Londrei, sau poate calci istoria palatului Buckingham cu pasul tău tăcut, aproape regal. Poate străbați holuri impregnate cu secole de umbre și ecouri, în timp ce eu mă plimb prin camera goală.

Soarele îmi bate în fereastră, dar nu-mi mai încălzește gândurile ca altădată. Și viața—ah, viața!—ea merge mai departe, neînduplecată și neîntoarsă, dar tu… te mai gândești la mine?

Scriu, ca să nu te uit… Scriu, ca să rămân… Cuvintele mele sunt urme pe nisipul acelei iubiri nevăzute care, deși a trecut, continuă să fiarbă undeva sub umbra timpului. Și dacă te regăsești în rândurile mele, chiar și pentru o clipă, atunci poate distanța e doar o iluzie, și suntem mai aproape decât am știut vreodată.

E un paradox –

cum te pot simți în lipsă decât

în prezență,

cum o prezență în absență

atinge mai adânc decât orice privire.

 

Ești departe,

dar în mine crești

ca o rană blândă,

nu doare,

dar nu încetează să fie acolo.

 

Dorul tău nu mai are nume,

doar forme –

sunet de pași pe un drum gol,

mirosul unei dimineți uitate,

clipa când inima

se oprește o secundă și își amintește.

 

Inima mea, nu mai e a mea:

e altar, e oglindă,

e fereastră deschisă

către ceva ce nu pot avea.

 

Toate gândurile mele au forma ta,

și totuși tu nu ești acolo.

așa e și viața—

un drum fără hartă,

plin de întrebări care nu vor răspunsuri,

ci doar tăcerea cuiva care înțelege.

Mihail TĂNASE

Despre autor