Palatul din cer
Când eram mic îmi plăceau poveștile. Veți spune: „Hmm, dar cui nu-i plăceau?”… Ei bine prietenilor mei de joacă, nu le plăceau poveștile… Toată ziua alergau pe uliță și se jucau. Dacă până să învăț să citesc o puneam pe mama să-mi spună de zeci de ori aceleași povești pe care le știa, după ce am făcut cunoștință cu ultima literă a alfabetului, am început să împrumut cărți de la biblioteca satului. Din acel moment nu am mai fost singur… Scrise în licăriri de stele, cărțile cu povești ale copilăriei mele se reflectă și astăzi în sufletul meu ca într-
o oglindă… Din când în când, și mai ales atunci când sunt trist, am senzația că mă risipesc în adâncimile începutului vieți mele de unde sunt salvat de câte un Înger ce își are palat în tainele infinite ale cerului…
Viața se dizolvă încet-încet
în acide clipe,
singurătatea îngroapă iubirea
în rănile adânci ale nopții,
urma pe pământ se pierde
iar, amintirea ierbi îmi mângâie
picioarele chinuite.
Mai departe de lacrima timpului
a fost durerea,
mai presus de durere
a fost întotdeauna Dumnezeu…
Mihail TĂNASE
Despre autor
