Omul ca ființă
Cea mai comună trăsătură a omului actual este un anumit tip de nebunie, în formele ei cele mai mascate şi mai subtile. Premise frecvente ale apariţiei şi dezvoltării ei: meschinăria, micile obsesii maladive, invidia şi frustrările cotidiene, plictiseala, sentimentul inutilităţii şi mai ales al lipsei de sens. Cel mai adesea au de-a face cu ea cei care nu-şi găsesc nicio motivaţie adevărată de a trăi, care nu cunosc scopul prin excelenţă real şi profund al vieţii (şi care, în general, îl confundă cu altceva). Să fii nebun a devenit aproape o normalitate fiindcă a devenit aproape o normalitate să nu ştii, de fapt, ce este viaţa (dar, în treacăt fie spus, “să ştii ce vrei de la viaţă”, să fii pragmatic, orientat către obţinerea câştigurilor de natură financiară, materială şi socială imediate. Mulţi cred că pentru a avea o viaţă liniştită şi fericită trebuie să fie ignoranţi, că lipsa de griji esenţiale şi cunoaşterea sau luciditatea ar fi două lucruri pe deplin incompatibile. Există oare vreo amăgire de mai mari proporţii? Oricât de nuanţate şi de complexe au devenit, oricât de mult s-au depărtat de esenţa semnificaţiei lor, cele două concepte de pesimism şi optimism au în fond doar o singură noimă, o singură origine: seninătatea sau frica faţă de moarte, credinţa sau necredinţa ori scepticismul cu privire la existenţa vieţii de dincolo. Un optimist adevărat crede sau chiar este convins că după moarte mai există ceva, o anumită continuitate, în timp ce un pesimist adevărat nu crede în general câtuşi de puţin în asta, mâhnindu-se foarte tare pentru viitorul sumbru al fiinţei lui.
Mihail TĂNASE
Despre autor
