Omagiu vieții sau gânduri din scaunul cu rotile
De multe ori îmi era teamă chiar să mă trezesc. Printre clipele reale îmi era atât de greu să înțeleg de ce trebuie să fiu bolnav mereu. Eram mic, dar înțelesesem diagnosticul pus de medici. Acela că în curând voi rămâne imobilizat în scaunul cu rotile.
Mă înfiora așteptarea… Era mult mai grea decât credeam… Să văd copiii pe uliță cum aleargă și eu nu puteam. Alergam cu ei în vis până când soarele cu ale lui minunate raze strălucitoare mă trezea dimineața.
-Mai ieși și tu la joacă. Ce stai singur aici în casă, mă ruga mama mereu.
Simțeam însă că povestea mea era scrisă de la început și avea să aibă un parcurs zbuciumat… În inimă, cărbuni încinși îmi ardeau destinul și nu puteam să-l sting. Fără să pot să evadez din durere, mă refugiam în cărțile care, din fericire, nu-mi lipseau niciodată.
-Uite, ți-am adus o carte, „Fefeleaga și alte povestiri”, de Ion Agârbiceanu. Mi-a promis o vânzătoare de la librărie că atunci când le aduce cărți cu povești, îmi oprește una, mi-a zis sora mea când a venit într-o sâmbătă de la liceu. În vremea comunismului până și cărțile se vindeau „pe sub mână”, ca multe produse alimentare de bază.
-Dadă, de ce nu stai și tu mai mult acasă? Copiii au început să fugă de mine și nu am cu cine să mă joc, mă văietam eu.
Când era acasă îmi mângâia inima și sufletul. Seara ieșeam în curtea casei și miezul nopții ne găsea sub nestematele de stele. Îmi povestea despre orice și mă încuraja să văd viitorul în culorile blânde ale speranței.
-Nu pot, dădică, că trebuie să merg la școală… Mai e puțin până iau vacanță și atunci o să te saturi de mine. O să vezi, îmi zicea sora mea și mă strângea tare la piept.
Anii au trecut împletind tristețea și suferința cu lumina acestor nesecate amintiri așternute în pagini de carte ca un nemuritor omagiu dedicat încercărilor vieții.
Mihail TĂNASE
Despre autor
