Oglinda

Oglinda din fața mea îmi spune cine sunt, nu în conturarea trupului, ci în labirintul nesfârșit al gândurilor și al emoțiilor mele. În ea văd durerea—nu doar a cărnii, ci a sufletului care se zbate între acceptare și revoltă. Văd singurătatea, nu ca o absență de oameni, ci ca lipsă de înțelegere profundă.

Oglinda reflectă uneori sufletul, dar dacă sufletul este în umbră, reflexia devine o prizonieră a propriilor neliniști. Și mă întreb: este oglinda o piedică a iubirii sau doar un pretext pentru a fugi de ceea ce ne sperie cel mai mult?

Teama mă copleșește uneori—teamă de a fi văzut doar prin prisma limitelor mele fizice, teamă că lumea va privi scaunul și nu ființa care îl ocupă. Dar această teamă este umbra unei realități ce poate fi risipită de lumină. Și lumina există—în dragoste, în privirile sincere care nu văd granițe ci doar iubire.

Dacă viața este un pocal cu pelin, atunci ea trebuie băută cu conștiința că amărăciunea face parte din gustul existenței. În aceeași măsură, suferința este un contrapunct al bucuriei, un element necesar pentru a înțelege profunzimea fiecărui moment. Iar oglinda, indiferent de ceea ce reflectă, nu mă definește; sunt mai mult decât ceea ce se vede, mai mult decât ceea ce lumea alege să perceapă. Și în acest dans perpetuu între teamă și speranță, între durere și dragoste, mi-am aflat propria cale.

Mihail TĂNASE