Printre stropii de ploaie, ascunși sub umbrele, îngândurați și privind (cei mai mulți) în jos, de parcă ar vrea să ocolească lacurile (cel puțin lacurile, dacă necazurile, oricât s-ar feri de ele, nu le pot ocoli), alexăndrenii, ca toți românii, circulă pe străzile orașului, încovoiați de nevoi și de gânduri, neluând în seamă vremea neprielnică.

Circulă să mai uite greutățile, sperând că, ieșind din casă, privind în stânga, în dreapta sau în jos (în special), reușesc să se debaraseze de tristețea care i-a transformat în roboți și le-a luat dreptul de a-și lumina fețele cu un zâmbet.

Un du-te-vino pe străzi, în căutarea unui „ceva” care să ne scoată din starea de tristețe a traiului nostru, în care am fost abandonați forțat, voit și inuman de mai marii vremurilor, dacă poate fi numit „trai” acest coșmar în care ne zbatem de vreme bună.

Este o zbatere de… aproape trei decenii, despre care nimeni n-ar fi crezut că poate dura atâta și că se va acutiza, pe măsură ce trece timpul, aducând robotizarea unei nații disperate, care abia mai are puterea să se întrebe: „Până când?”.

Pe stradă trec oameni însingurați în tristețea lor, care nu mai pot să-și schimbe convenționalele replici cu cei cunoscuți. Se grăbesc să se despartă de aceștia, nu mai au răbdare, chef sau vreun motiv să schimbe impresii sau să depene amintiri.

Căci și amintirile, dacă le depeni, trebuie triate, că doar nu vii să prezinți șocurile tale celui cu care te întâlnești, iar ca să-ți amintești de vreo bucurie, îți trebuie timp și… multă răbdare.

Numai că în situația în care suntem nu avem starea de spirit și nici puterea de de a ne aminti infimul bine pe care l-am trăit în ultima vreme, așa că trecem ca niște străini unii pe lângă alții, însingurându-ne fără să ne dăm seama de asta.

Ne acoperim, pe lângă tristețe, și cu însingurare, tăcând și privind într-aiurea, neștiind ce ne va aduce ziua de mâine și câte poveri ni se vor mai așeza pe umeri.

Românii, veseli din fire, și-au uitat până și modul de-a fi, nu mai au puterea de a face nici măcar haz de necaz, căci nu poți să râzi de propria-ți disperare, dacă nu vezi posibilitatea de a ieși din ea.

Cornelia RĂDULESCU

About The Author