Merele lui Bâtu

La câteva case de noi trăia un bătrân cum rar mai vezi. Era atât de bătrân, încât sprâncenele lui albe, dese și mari aproape îi acopereau ochii, dar dincolo de ele se ghicea mereu o sclipire jucăușă. Îi spuneam Bâtu, cu drag și cu râs, căci era glumeț și pus pe șotii, un fel de spiriduș al satului, cu baston și povești năstrușnice.

Într-o după-amiază de toamnă, când soarele se strecura printre crengile galbene ale copacilor și eu tocmai mă trezisem din somnul dulce de prânz, Bâtu a apărut la poartă, cu mersul lui șovăielnic și zâmbetul ascuns sub mustața albă.

— Tu ai văzut, Marioară, că s-a răsturnat pe uliță, în dreptul casei mele, o căruță cu mere? zise el, cu o voce șugubeață.

— N-am văzut, Bâtule, îi răspunse mama, mirată.

— Eu am adunat doi saci cu mere, zise el și se uită la mine cu un aer conspirativ.

Am înghițit în sec. Pofta mi se urcase în gât ca o pasăre flămândă.

— Și mai sunt Bâturile mele pe acolo? am întrebat repede, cu ochii mari.

— Nu știu… Or mai fi prin frunze pe acolo, zise el, ridicând din umeri.

Am sărit ca ars.

— Mă duc și eu să caut!

— Du-te, du-te! a zis Bâtu, râzând cu poftă, ca și cum toamna însăși i-ar fi gâdilat sufletul.

Am ajuns la locul cu pricina, unde frunzele galbene acopereau pământul ca o pătură de aur. Cu un băț, am început să le dau la o parte, cu speranța în fiecare mișcare. Nimic. Mai încolo, spre gardul lui Bâtu, am zărit câteva mere roșii, ascunse sub frunze. Am dat frunzele cu mâinile tremurânde la o parte și am găsit trei mere, rotunde și lucioase. Am alergat acasă.

— Ia uite, Bâtule! Am găsit și eu mere! am strigat, entuziasmat. Mamă, dă-mi repede un sac! Am găsit trei mere, mă duc să mai caut!

Mama s-a uitat la mine cu un zâmbet blând și o urmă de milă.

— Nu te mai duce, Mihăiță… Bâtul a glumit cu tine. Nu s-a răsturnat nicio căruță. A pus el câteva mere ca să te păcălească.

Am încremenit o clipă. Dar apoi am ridicat capul, hotărât.

— Nu m-a păcălit! Uite, am găsit mere. Eu mă duc să mai caut!

S-a înserat. Frunzele foșneau sub pașii mei, iar cerul se îmbrăca în purpură. Am dat la o parte frunză după frunză, dar mere nu am mai găsit. Cu mâinile murdare de pământ și inima plină de poveste m-am întors acasă. Și nu m-am supărat pe Bâtu. Am înțeles că cele mai frumoase glume sunt cele care te fac să visezi. Iar Bâtu, cu sprâncenele lui ca niște aripi de nor, știa asta mai bine decât oricine.

Mihail TĂNASE