Mărturisire
Există oameni care ajung la Dumnezeu târziu, după rătăciri, după căutări, după prăbușiri. Eu am ajuns la El devreme, poate prea devreme pentru un copil care abia învăța să lege lumea de cuvinte.
De mic copil am crezut în Dumnezeu. Nu pentru că mi‑ar fi fost ușor, ci poate tocmai pentru că viața, încă de la șase ani, îmi dăduse încercări pe care alții le întâlnesc abia la maturitate: boală, lipsuri, neajunsuri care mușcau din copilărie ca niște vânturi reci. Și totuși, în mijlocul acelor furtuni mici și mari, am simțit o prezență. O mână nevăzută care nu mă scotea din încercare, dar mă ținea să nu mă pierd în ea.
L‑am iubit pe Dumnezeu, fără să‑i cer socoteală. L‑am iubit cu naivitatea copilului care nu știe să pună întrebări grele. Iar când, la paisprezece ani, m‑a așezat în scaunul cu rotile pentru tot restul vieții, am înțeles că iubirea adevărată nu se negociază. Nu se rupe atunci când destinul se frânge. Nu se transformă în revoltă, ci în tăcere, în răbdare, în căutare.
Acolo, în acel moment care ar fi putut deveni o prăpastie, Dumnezeu mi‑a deschis o altă ușă: harul scrisului.
Scrisul a devenit atunci pentru mine un refugiu, o formă de respirație… Am scris roman, proză, eseu, teatru, jurnalism, poezie, povești pentru copii. Am scris ca și cum fiecare literă ar fi fost o treaptă spre libertate. Am scris ca și cum trupul meu, limitat, ar fi găsit în cuvinte o altă formă de a merge, de a alerga, de a atinge lumea. Harul scrisului a fost pentru mine o compensație, o chemare. O dovadă că Dumnezeu nu ia fără să dea, nu închide fără să deschidă, nu frânge fără să lase în palmă o sămânță de lumină.
În drumul meu, am întâlnit oameni. Prieteni, colaboratori, autori. I‑am iubit și i‑am respectat pe toți la fel. Le‑am dăruit din timpul meu, din energia mea, din bucuria mea. Le‑am publicat cărțile, i‑am inclus în antologia din Colecția Internațională „Poeți de pretutindeni”, le‑am oferit șansa de a‑și vedea visul tipărit. Pentru unii, poate a fost doar o apariție editorială. Pentru mine, a fost o formă de a le spune: „Ești văzut. Ești auzit. Cuvântul tău merită să existe.”
Am fost corect, punctual, atent. Nu pentru că așa îmi cerea profesia, ci pentru că așa cerea conștiința. Într‑o lume în care promisiunile se amână, termenele se pierd, iar responsabilitatea devine o povară, eu am ales să rămân fidel cuvântului dat. Nu vreau să critic pe nimeni. Nu sunt în măsură să o fac. Fiecare coordonator are ritmul său, regulile sale, felul său de a lucra. Eu am ales doar să nu mă abat de la ale mele.
Privind înapoi, nu văd că aș fi avut o viață ușoară. Dar văd o viață plină. Plină de sens, de oameni, de cărți, de credință. Dacă Dumnezeu m‑a așezat în scaunul cu rotile, tot El mi‑a dat aripi în cuvinte. Dacă mi‑a luat mersul, mi‑a dat drumuri interioare. Dacă mi‑a dat încercări, mi‑a dat și puterea de a le transforma în lumină.
Și poate că acesta este adevăratul miracol: nu acela de a fi scutit de suferință, ci acela de a găsi în suferință un sens. De a transforma destinul într‑o operă. De a rămâne, în ciuda tuturor loviturilor, un om care crede, care iubește, care dăruiește.
Mihail TĂNASE
Despre autor
