Mărțișorul inimii

În fiecare an îți trimiteam un mărțișor în formă de inimă. Șnurul îl împleteam singur, din iubire și inocență.

Îl rugam pe poștaș ca nu cumva să întârzie sau să rătăcească scrisoarea și el îmi zâmbea complice. Tu te bucurai nespus de fiecare dată și, cuprinsă de melancolie, îmi răspundeai că mă vei scoate afară să alergăm prin livada înflorită. Acea promisiune devenise ancora mea de speranță. În acele momente, scaunul cu rotile dispărea din mintea mea.

Visam că, ținându-ne de mână, ne pierdem în seninul primăverii, liberi și fericiți. Acum, privind înapoi, realizez că acele mărțișoare au fost doar simple ornamente. Doar niște martori ai unei povești de dragoste durute.

În fiecare an îți trimiteam o inimă

împletită din firele mele,

roșu și alb,

ca două vene care

nu se întâlnesc niciodată,

dar pulsează în același vis.

Șnurul îl împleteam singur,

din iubire și inocență,

cu degete care nu mai știau să alerge,

dar care învățaseră să țină speranța

ca pe o floare de hârtie.

Îl rugam pe poștaș

să nu întârzie,

să nu rătăcească scrisoarea,

și el îmi zâmbea complice,

ca și cum ar fi știut

că timpul nu are timbru

pentru inimile trimise în tăcere.

Tu te bucurai nespus,

cuprinsă de melancolie,

și îmi răspundeai

că mă vei scoate afară

să alergăm prin livada înflorită.

Acea promisiune

era ancora mea de speranță,

un cuvânt care îmi ștergea

roțile din minte,

care transforma scaunul

într-un nor de păpădie.

Visam că ne ținem de mână

să ne pierdem în seninul primăverii,

liberi,

fericiți,

ca două umbre care

nu mai au nevoie de trup.

Acum, privind înapoi,

realizez că acele mărțișoare

nu erau daruri,

ci martori.

Ornamente tăcute

ale unei povești de dragoste durute,

scrisă cu fire care nu s-au rupt,

dar nici nu s-au înnodat.

Mihail TĂNASE

Despre autor