Marcel, căluțul din vis
„— Mamă, pot să merg iar la poiană?
— Ai grijă, să nu te apropii prea mult de Marcel. E năvalnic.”
Vecinul nostru avea un căluț alb ca din povești. Îl chema Marcel. Toată ziua alerga pe poiană, cu coama fluturând în vânt și copitele bătând ritmul libertății. Era c
a o aripă de lumină printre florile sălbatice, ca un vis care nu se lasă prins. Îmi era tare drag, dar îmi era și frică de el totodată. Îl strigam de la distanță, cu glas tremurat:
— Marceeel… ești acolo?
Vorbeam cu el ca și cum m-ar fi înțeles. Îi povesteam cum mă imaginam un războinic, cu pieptul drept și sabia de lemn în mână, avântându-mă în luptă călare pe el. În mintea mea, poiana devenea câmp de bătălie, iar norii de deasupra — steaguri de victorie.
— Dacă aș putea să-l ating… doar o dată…
Și cum visam eu așa, într-o zi Marcel a venit lângă mine cu pași tăcuți, aproape magici. M-a privit. Ochii lui mari, umezi, păreau să poarte în ei toată înțelepciunea pădurii. Apoi, fără grabă, m-a atins cu botul lui catifelat și umed pe frunte.
Am închis ochii. Era ca o binecuvântare. Ca și cum visul meu prindea rădăcini în realitate.
— Mamă, Marcel m-a atins!
— Atunci înseamnă că te-a ales.
De atunci, poiana nu a devenit altarul copilăriei mele. Acolo unde frica se împletea cu dorința, unde visul se întâlnea cu adevărul, unde un căluț alb ca din povești mi-a arătat că uneori, cele mai mari lupte sunt cele pe care le purtăm în tăcere, cu inima.
Mihail TĂNASE
Despre autor
