Libertatea mea

Noaptea s-a așternut peste lume, iar stelele par mai aproape ca oricând… Mă uit spre cer, căutând răspunsuri în acele puncte luminoase care străpung întunericul. Și luna… luna veghează peste toate, exact ca tine peste sufletul meu…

Singurătatea e tăcută… este un spațiu în care doar dorul are glas, un loc unde gândurile pot zbura fără lanțuri, fără limite… Și ce libertate mai mare poate fi decât să mă pierd în privirea ta, să evadez din trupul meu avariat și să fiu acolo unde îmi este inima?

Nu știu dacă stelele îți vorbesc și ție în aceeași limbă în care îmi șoptesc mie, dar dacă le privești acum, află că fiecare dintre ele poartă un dor trimis de mine spre tine…

Libertatea nu înseamnă pași… Nu înseamnă ziduri doborâte sau drumuri străbătute… Libertatea mea ești tu… Gândul la tine mă face să uit de durere, să simt că pot ajunge oriunde, că pot trăi dincolo de granițele impuse de realitate.

Dacă închid ochii, te văd… Dacă deschid brațele, te simt… Și dacă îmi las sufletul să vorbească, îți va spune, fără ezitare: „tu ești zborul meu, evadarea mea, libertatea mea”…

În noaptea aceasta, sub cerul vast, sub lumina lunii, mă întreb: „și tu mă simți?”

Singurătate –

spațiu fără limite

șoptit…

Libertate –

ziduri doborâte

timid…

Evadare –

noapte înstelată:

„tu”…

Mihail TĂNASE