Libertate îngrădită sau gânduri din scaunul cu rotile

În liniștea serii, mă las purtat de amintiri. Frunzele căzute îmi amintesc de pașii mei grăbiți pe ulițele satului, de râsetele copiilor și de mirosul proaspăt al pământului după ploaie. Porumbeii, cu bătăile lor de aripi, par să-mi aducă înapoi acele clipe de libertate, când alergam fără griji, când lumea era un loc plin de frumusețe.

Închid ochii și mă văd din nou copil, alergând prin ploaie, cu hainele ude și părul lipit de frunte. Îmi amintesc cum îmi plăcea să mă ascund sub teiul bătrân, să privesc cerul printre frunzele sale și să-mi imaginez că sunt un explorator într-o lume necunoscută.

Acum, din scaunul meu cu rotile, privesc aceleași ulițe, aceleași frunze căzute, dar cu alți ochi. Melancolia toamnei mă învăluie din nou, dar de data aceasta, cu o notă de nostalgie dulce-amară. Îmi doresc să pot alerga din nou, să simt pământul sub picioare, să mă pierd în ploaie și să șoptesc poezii târzii. Dar, în același timp, învăț să apreciez frumusețea momentului prezent. Porumbeii zgribuliți care se ascund de ploaie în teiul desfrunzit îmi amintesc că viața continuă, că există frumusețe în micile detalii ale prezentului. Cu ochii închiși, îmi las gândurile să zboare libere, să exploreze amintirile și să creeze noi vise.

Mihail TĂNASE