Lasă-mă să plâng

Lasă-mă să plâng, să las lacrimile să cadă pe negura nopții, în liniștea acestui loc unde doar gândurile îmi țin companie. Ești departe. Prutul ne desparte ca un hotar nemilos, ca o rană între două lumi, iar eu nu pot decât să privesc apa curgătoare și să-mi trimit dorul pe valuri, sperând că va ajunge la tine.

Viața ne-a aruncat pe drumuri diferite, iar destinul, cu mâna sa de fier, a desenat între noi o distanță pe care nu o pot parcurge. Nu sunt doar kilometri, nu sunt doar maluri opuse—e durerea de a ști că nu pot fi lângă tine, că fiecare zi fără tine este o luptă tăcută cu dorul, cu neputința.

Speranța își face loc printre lacrimi când noaptea pare fără sfârșit. Îmi spun că poate, într-o zi, drumurile noastre se vor regăsi, că acest râu nu va mai fi o barieră, ci doar un fir de apă pe care îl vom traversa împreună.

Până atunci, rămân aici, cu iubirea mea ce nu cunoaște hotare, cu dorul ce nu poate fi măsurat, cu această tăcere care îmi strigă numele tău. Și da, lasă-mă să plâng, dar nu mă lăsa să uit că dragostea, oricât de greu încercată, rămâne cel mai frumos lucru pe care îl pot purta în suflet.

Lacrimile se amestecă cu ploaia,

călătorind pe drumuri nesfârșite,

acolo unde viața își caută răspunsul

în pași pierduți și vise rătăcite…

Distanța nu e decât o umbră

între două inimi ce bat la fel,

un ecou ce străbate tăcerile,

atingând malurile așteptării…

Iubirea fără hotare nu cunoaște ziduri,

nu se teme de abisuri –

își trăiește răsăritul dincolo de timp…

Mihail TĂNASE