La răspântii de drumuri, cu apă și amintiri

Era acolo, la răspântii de drumuri, un loc simplu, dar plin de povești. La o sută de metri de casa mamei mele, se înălța cumpăna fântânii, cu brațul ei lung și obosit, ca o pasăre care nu mai știa să zboare. În jurul ei, pământul era bătătorit de pași, de ani, de tăceri. Acolo se adunau femeile satului, cu cobilițele pe umeri, cu grijile în priviri și cu speranța că apa rece le va răcori și sufletul.

Mama îmi povestea cum alerga desculță prin zăpadă, cu cobilița pe umăr, trimisă de mama ei vitregă. Avea doar zece ani. Gerul îi mușca tălpile, dar nu se plângea. Când ajungea la fântână, sărea de pe un picior pe celălalt, în timp ce încărca gălețile cu apă. Era un dans al supraviețuirii, o copilărie trăită între porunci și visuri. Bunicul, adică tatăl ei, era în război. Departe. Nici nu știa că fetița lui înfrunta iarna cu o cobiliță și o inimă curajoasă.

Imaginea aceea, cu mama sărind pe zăpadă, cu obrajii roșii, cu ochii albaștrii și mari, m-a urmărit mereu. Iar fântâna o vedeam ca pe un altar al răbdării. Acolo se adunau poveștile neștiute, durerile nerostite, și acolo se învăța tăcerea. Cumpăna fântânii era martoră la toate: la râsete, la lacrimi.

Astăzi, când trec pe lângă acel loc, simt că mama e acolo, în fiecare fir de iarbă, în fiecare scârțâit al lemnului. La răspântii de drumuri, la o sută de metri de casa ei, se adună amintirile ca niște păsări care nu mai pleacă. Și eu le ascult, cu inima deschisă, ca un copil care învață să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat să fii puternic.

Mihail TĂNASE