La moara din Brâncoveanca

De trei ori pe an mergeam cu mama la moara din satul vecin, Brâncoveanca. Era o călătorie care începea devreme, cu sacii de grâu sau porumb încărcați în căruță, măgărușii înhămați cu grijă, iar eu, băiețelul de atunci, așezat între saci, cu ochii mari și curioși. Mama ținea măgărușii de căpăstru și mergea alături, atentă la drum și la gândurile ei.

– Iar nu mai avem făină să facem pâine. Mâine mergem la moară să măcinăm. o auzeam oftând.

Alteori, îngrijorarea ei era pentru puișori:

– Nu mai am ce să dau la pui să mănânce. Trebuie să măcinăm.

Drumul până la moară era lung, dar plin de povești. Mergeam pe șoseaua întinsă, de la poalele dealului înalt, printre case de oameni gospodari, iar roțile căruței scârțâiau pe asfalt.

Măgărușii mergeau cuminți, iar eu mă țineam bine de saci, privind cerul, norii, și gândindu-mă la făina albă care avea să curgă din moară.

Moara din Brâncoveanca era o clădire impunătoare, cu ziduri groase și roți uriașe care se învârteau cu un huruit adânc. Curele lungi se întindeau ca niște șerpi între roți și pietrele de moară, iar vibrația lor se simțea în podeaua de lemn. Când intram, mă țineam strâns de fusta mamei și urmăream fiecare etapă: cum se turnau grăunțele în coș, cum erau trase înăuntru, cum pietrele le sfărâmau cu o forță tainică, și cum făina curgea albă, moale, în sacii de pânză.

Îmi amintesc că moara avea și o poveste pe care, la întrebările mele, mama mi-o spunea în șoaptă, ca pe o legendă:

– După război, un ofițer neamț a rămas la noi. S-a însurat cu o fată din sat și a construit moara asta. Era priceput și harnic. Dar când a venit colectivizarea, i-au luat tot. Moara a fost trecută la stat.

Privind roțile care se învârteau, mă gândeam la acel om străin, rămas aici, în satul nostru, și la fata care l-a iubit. Moara părea să păstreze ceva din povestea lor – o tăcere grea, o demnitate în ziduri.

Lumea din jurul morii era mereu agitată: oameni cu saci în spate, căruțe aliniate, copii care alergau printre roți și curele, miros de făină, de porumb proaspăt măcinat, de sudoare și viață. Era o lume simplă, dar plină de rost.

Când plecam, sacii erau plini, iar mama zâmbea ușor.

– Acum avem ce pune pe masă. Și puii au ce mânca.

Eu mă așezam din nou între saci, obosit dar fericit, cu făina albă pe mâini și în suflet, știind că acasă ne aștepta țestul încins și mirosul de pâine.

Mihail TĂNASE