Întrebări

Încerc mereu să înțeleg de ce mă aflu la capătul pământului, de ce sunt întotdeauna acolo unde dor rănile…

Capătul pământului – o metaforă pentru momentele în care simțim că am ajuns la limita noastră, că nu mai avem încotro. E acolo unde se întâlnesc cerul și pământul, unde orizontul se pierde în infinit. Acolo, privind în depărtare, ne întrebăm de ce suntem aici, ce rost are totul.

Dorul rănilor – o altă metaforă, poate cea mai profundă. Rănile noastre, cele fizice sau cele sufletești, nu se vindecă niciodată complet. Ele rămân, ca niște cicatrici, și ne amintesc mereu de trecut. Dorul e o parte din noi, o amintire a iubirii pierdute, a visurilor spulberate, a clipei care nu se mai întoarce.

Încerc mereu să înțeleg cum pot să privesc în urmă – cu luciditate în lacrimă. Lacrimile sunt oglinda sufletului nostru, ele ne arată vulnerabilitatea, dar și puterea de a simți. Prin ele vedem trecutul, cu toate bucuriile și tristețile lui. Poate că în lacrimi găsim răspunsurile la întrebările noastre.

Privesc în urmă și văd drumul parcurs, cu toate cotiturile și obstacolele. Nu pot să șterg rănile, dar pot să învăț din ele. Luciditatea vine din acceptarea a ceea ce am trăit, din înțelegerea că fiecare pas a avut un scop. În cele din urmă, lacrimile nu sunt doar de durere, ci și recunoștință pentru că am fost vii, pentru că am simțit, pentru că am iubit.

Stând la capătul pământului, privind în urmă, îmi spun că nu e nevoie să înțeleg totul. Că rănile și lacrimile fac parte din mine, că ele mă definesc. Poate că, într-un fel, sunt acolo unde trebuie să fiu.

Mihail TĂNASE